— Mie aşa mi-a sunat de-aici, spuse valetul.
Gascoigne îi aruncă acestuia o privire plină de venin, după
care se întoarse din nou spre Clinch.
— Târfa nu a fost supusă nici unei violenţe, spuse el. Este perfect teafără, iar situaţia a fost rezolvată acum, aşa cum ţi-am spus deja.
Clinch miji ochii.
— Ciudat câte arme de foc se descarcă singure în timp ce sunt curăţate, zise el. Ciudat câte târfe îşi pun în cap să-şi cureţe pistoalele când sunt de faţă nişte gentlemeni. Ciudat de câte ori s-a întâmplat aşa ceva în hotelul meu.
— Nu pot să formulez nicio opinie în această privinţă, spuse Gascoigne.
— Ba eu cred că poţi, spuse Edgar Clinch depărtându-şi încă
puţin picioarele şi înfigându-le în podea, cu braţele încrucişate la piept.
Gascoigne oftă. Nu avea niciun chef de bădărăniile la care Clinch se credea îndreptăţit ca proprietar al acelui loc.
— Ce s-a întâmplat? spuse Clinch. Anna a păţit ceva?
— Îţi sugerez să o întrebi personal, răspunse Gascoigne. În felul ăsta nu trebuie să ne mai irosim timpul degeaba amândoi.
Poţi face asta foarte uşor, să ştii: Anna e chiar deasupra, la etaj.
— Nu accept să fiu luat în zeflemea în propriul meu hotel.
— N-aş fi zis că te-am luat în zeflemea.
Mustaţa lui Clinch zvâcni periculos.
— Ce nemulţumire ai?
— Nu cred că am vreuna, spuse Gascoigne. Dar dumneata?
— Pritchard, scuipă Clinch numele.
— Nu are rost să îmi trânteşti mie asta, spuse Gascoigne.
Pritchard nu e omul meu.
Se simţea încolţit. Era inutil să pretindă că putea convinge raţional un om care avea deja ideea lui fixă, or, Edgar Clinch,
după cum arătau lucrurile, era oricum pus pe scandal.
— Asta-i adevărat, interveni servitorul, sărind în ajutorul lui Gascoigne.
Omul observase, de asemenea, că patronul lui îşi ieşise din fire. Hotelierul se făcuse roşu la faţă, iar cracul pantalonilor îi zvâcnea vizibil, ca atunci când te balansezi nervos de pe vârful degetelor pe călcâie, ceea ce în cazul lui Clinch demonstra indubitabil că era foarte furios. Valetul îi explică pe un ton împăciuitor că Gascoigne nu făcuse decât să întrerupă cearta dintre Pritchard şi Anna, nefiind de faţă acolo de la bun început.
Clinch nu arăta prea înfricoşător nici când era gata să sară la bătaie, cum se întâmpla în acel moment: nu părea neapărat agresiv, cât mai degrabă agitat. Furia, deşi evidentă, îl făcea cumva neputincios. Emoţiile îl dominau; era sclavul, nu suzeranul lor. Studiindu-l acum, Gascoigne avea impresia că
semăna mai mult cu un puşti gata să facă o criză de nervi, şi nu cu un bătăuş pregătindu-se de o încăierare, deşi, desigur, primul putea fi la fel de periculos, dacă provocarea era aceeaşi. Clinch continua să blocheze accesul la uşă. În mod limpede, nu era capabil să se comporte raţional, dar, se gândea Gascoigne, ar fi putut fi calmat.
— Ce ţi-a făcut Pritchard dumitale, domnule Clinch? spuse el, gândindu-se că dacă îi oferea posibilitatea să vorbească, exista şansa să se elibereze de furia care îl stăpânea şi, în felul acesta, să se mai calmeze.
Răspunsul lui Clinch veni sugrumat şi poticnit.
— Annei i-a făcut! strigă el. El o alimentează cu drogul care o ucide, el i-l vinde!
Explicaţia părea insuficientă. Precis existau şi alte motive. Ca să-l înduplece să continue, Gascoigne spuse pe un ton lejer:
— Da, dar când un om e beat, te-apuci să dai vina pe cârciumar?
Clinch ignoră acest artificiu retoric.
— Joseph Pritchard! Dacă ar putea, i-ar băga drogul pe gât, cum îi dai unui ţânc să sugă cu biberonul, da, ar fi în stare.
Dumneata îmi dai dreptate, domnule Gascoigne.
— A, înseamnă că mă cunoşti! exclamă Gascoigne pe un ton uşurat, apoi zise: Da, eu?
— Predica dumitale de ieri din Times. Un punct de vedere extraordinar, să fiu al naibii, zău; un text formidabil, pe onoarea mea, zise Clinch.
(Rostind complimentul, păru să se mai liniştească, apoi se
întunecă din nou la faţă.)
— Ar fi trebuit să-l citească şi el. Ştii de unde face rost de drog? Gunoiul ăla împuţit pe care i-l dă ei? Răşina? Ştii, spune?
