— Nu se teme de mine, spuse hotelierul de-a dreptul şocat.
— Ce nevoie ai dumneata de cele şase lire ale ei? Ce contează
pentru dumneata dacă Anna îţi dă banii mâine sau la anul?
Tocmai ai pus mâna pe ditamai comoara. Ai mii de lire în bancă!
Dar tot nu te saturi. Şicanezi o târfă pentru chiria datorată, de parcă ai fi un escroc ordinar!
— Datoriile sunt datorii, se burzului Clinch.
— Aiurea! spuse Gascoigne. Mai degrabă, ranchiunele rămân ranchiune.
— Şi asta ce vrea să însemne, mă rog?
— Nu ştiu încă, spuse Gascoigne. Însă încep să cred că, spre binele Annei, ar trebui să încerc să aflu.
Clinch se înroşi din nou.
— Nu-ţi permit să-mi vorbeşti mie aşa, spuse el. Nu-ţi permit
– în hotelul meu!
— Vorbeşti de parcă ai fi gardianul ei! Unde ai fost în după-amiaza asta, când Anna era în pericol? spuse Gascoigne,
care începea să-şi cam piardă răbdarea. Şi unde ai fost când Anna a fost găsită zăcând, aproape moartă, pe drumul spre Christchurch?
Dar, de data asta, Clinch nu se lăsă intimidat de acuzaţii, ci dimpotrivă, căpătă parcă mai multă tărie. Cu fălcile încleştate, îl sfida din priviri pe Gascoigne.
— Nu admit să fiu admonestat pentru felul cum mă port eu cu Anna, zise el. N-ai de unde să ştii dumneata ce înseamnă ea pentru mine. Nu admit să fiu admonestat.
Furioşi, cei doi bărbaţi bulbucară ochii unul la celălalt ca doi dulăi întărâtaţi, peste groapa care îi desparte, apoi fiecare, evaluându-şi adversarul, admise tacit că îşi găsise egalul. Căci Gascoigne şi Clinch nu se deosebeau prea mult la temperament, şi chiar şi în trăsăturile care îi diferenţiau manifestau un fel de armonie, cu Gascoigne în ipostaza octavei de sus – un sunet mai cristalin, mai luminos, iar Clinch pe post de bas, zăngănind monoton.
Edgar Clinch avea o fire cumva circulară. Era deopotrivă
săritor şi complexat, două trăsături care, din cauză că erau opuse una faţă de cealaltă, aveau tendinţa să genereze în el o permanentă şi anxioasă instabilitate. Era amabil cu cei pe care îi iubea, dar nu fără să pretindă de la ei o recunoştinţă totală
pentru grija ce le-o purta, o exigenţă care, la rândul ei, îl umplea de ruşine, fiindcă era sensibil la nuanţele propriilor lui fapte şi se îndoia de meritul lor; în consecinţă, îşi retracta pretenţiile, îşi dubla atenţiile şi o lua de la capăt, constatând însă că şi nevoia de a i se arăta recunoştinţă pentru gestul lui se dublase. În acest fel, rămânea perpetuu în mişcare, la fel cum o femeie este perpetuu în mişcare, înhămată la ritmurile lunii.
Relaţia lui cu Anna Wetherell începuse exact în acest mod.
Când Anna sosise iniţial de la Dunedin, Clinch fusese în extaz: era cea mai neobişnuită şi cea mai tulburată făptură pe care o întâlnise vreodată, aşa că îşi jurase în sinea lui să nu precupeţească nimic pentru a o şti înconjurată de dragoste. I-a oferit cea mai bună cameră din hotel şi a răsfăţat-o cum se pricepea el mai bine, însă a început să se simtă foarte ofensat văzând că ea nu remarca eforturile făcute de el, iar când nu a observat nici că era ofensat, a început să fie de-a dreptul mânios.
Dar mânia lui era deopotrivă vremelnică şi neproductivă; nu găsea resurse în ea, aşa cum bărbaţii găsesc uneori resurse în furia lor turbată. În schimb, sentimentul de mânie doar îl vlăguia, golindu-l de emoţii, făcându-l astfel cu atât mai apt să
iubească.
Când Anna a sosit iniţial la Hokitika, era gravidă, deşi pântecul nu începuse să i se rotunjească încă, iar silueta nu trăda deocamdată secretul situaţiei ei. Clinch a întâlnit-o pe Gibson Quay, unde fusese transportă cu un şlep, întrucât corabia Godspeed aruncase ancora la câteva sute de metri de ţărm. Era o zi răcoroasă, cu un cer senin şi luminos. Apele râului sclipeau la vărsarea în mare; în văzduh se auzea ciripit de păsărele. Chiar şi acum, Clinch îşi amintea ca aievea toate detaliile. Vedea aureola lată a bonetei ei, capetele panglicilor fluturându-i în vânt; vedea botinele ei, mănuşile încheiate în capse, poşeta micuţă. Vedea scânteierile purpurii ale rochiei ei, care fusese închiriată, aşa cum avea să descopere ulterior, de la impresarul Dick Mannering, căruia Anna urma să-i plătească o chirie zilnică, până îşi putea permite să-şi cumpere singură o toaletă. Culoarea stridentă nu o avantaja: o făcea să pară
pământie la faţă, cu ochii stinşi şi terni. Lui Edgar Clinch i se părea radioasă. În culmea fericirii, îi cuprinse mâna subţiratică
între mâinile lui, mişcând-o viguros, în semn de salut. Îi ură bun venit la Hokitika, îi oferi braţul şi îi propuse o plimbare pe jos, ceea ce ea acceptă. După ce îi instrui pe hamali să livreze cufărul ei la Hotelul Gridiron, Clinch scoase pieptul în afară şi porni ţanţoş cu Anna Wetherell la braţ, pe strada Revell, ca un prinţ
consort escortând o regină.
La acel moment, Edgar Clinch venise în Hokitika de nicio lună. Nu-l cunoştea încă pe Dick Mannering, deşi auzise de el, după nume; se nimerise să fie pe chei în acea după-amiază când Anna debarcase din şlep, fără niciun aranjament prealabil cu magnatul sau cu târfa. (Mannering fusese reţinut în Dunedin, urmând să sosească abia în următoarea săptămână; în orice caz, el prefera să călătorească pe vapor, şi nu pe corabie.) în zilele cu vreme frumoasă, Clinch stătea adesea pe bancul de nisip şi îi întâmpina pe căutătorii de aur când coborau din şlepuri. Dădea mâna cu ei, salutându-i zâmbitor, şi îi invita pe fiecare să se cazeze la Hotelul Gridiron, menţionând degajat că putea oferi o reducere de preţ deloc neglijabilă, dar doar celor care acceptau oferta în următoarea jumătate de ceas.
Pe durata scurtei plimbări, venind de la Gibson Quay, Clinch sesiză tot mai intens delicata prezenţă a mâinii Annei pe braţul lui; când ajunseră la intrarea în Hotelul Gridiron, constată că
şi-ar fi dorit să nu se mai despartă niciodată de ea. O imploră să
accepte invitaţia lui la masă în restaurant; tânăra se învoi,
insuflând în inima lui o asemenea mărinimie extatică, încât, recunoscător, îi oferi cea mai mare şi cea mai bună cameră din hotel.
Anna îşi plăti cazarea cu o cambie de la Dick Mannering, pe care Clinch, în euforia generozităţii lui, o acceptă fără să
comenteze. Până să se dumirească el, ulterior, că tânăra practica probabil cea mai veche profesie din lume, sentimentul de afecţiune cu care o înconjura la tot pasul era irevocabil ancorat în sufletul lui. Când Mannering a sosit la Hokitika peste o săptămână, a venit la Clinch, prezentându-se drept patronul Annei, şi a negociat o înţelegere cu el, prin care târfa, în schimbul unui tarif săptămânal, urma să beneficieze la hotel de protecţie, supraveghere discretă, două mese pe zi şi o baie săptămânală.
Această ultimă prevedere constituia un lux costisitor, care avea să fie anulat (după cum i-a explicat Mannering, în mod confidenţial) odată ce fata îşi va fi făcut un vad în oraş. Totuşi, în primele ei săptămâni de activitate, era necesar să simtă că trăia în opulenţă şi că i se satisfăceau toate gusturile.
Clinch era mai mult decât fericit să umple cada de aramă în fiecare duminică, oricât de anevoioasă i s-ar fi părut acea îndatorire. Îi plăcea să o zărească pe Anna pe palier, cu părul ud, proaspăt îmbăiată; îi plăcea să treacă pe lângă ea în restaurant, în serile de duminică, şi să simtă mirosul lăptos al săpunului pe pielea ei. Îi plăcea să golească, după baie, cada, deşertând apa tulbure de murdărie în şanţul de la marginea drumului, şi spera, în timp ce apa albicioasă dispărea în pământ, că Anna privea în jos la el de la fereastra ei situată la etaj.
Eforturile lui Clinch în dragoste erau întotdeauna de factură
maternă, fiindcă stă în firea omului să le ofere semenilor lui ceea ce el îşi doreşte cel mai mult să primească, iar ceea ce jinduia Edgar Clinch cel mai mult era o mamă; a lui murise când el era mic, iar de atunci aceasta reînviase în mintea lui ca o zeiţă de o rară virtute, al cărei chip se profila estompat, văzut parcă prin fereastră într-o noapte ceţoasă. Dar toate chinurile dragostei lui păreau sortite eşecului, deoarece necesitau de la obiectul lor o delicateţe intuitivă, pe care nici el nu o avea. Edgar Clinch era un romantic incurabil, însă, în toate sensurile obişnuite ale vieţii cotidiene, iremediabil dădea greş: în ciuda atenţiilor lui zilnice, Anna Wetherell nu sesizase nicidecum că hotelierul o iubea cu toată pasiunea de care e capabil un suflet singuratic şi disperat.
Era amabilă cu el, păstra ordine în cameră, dar niciodată nu-şi dorea să fie în compania lui şi limita conversaţiile lor la cele mai
