banale subiecte. Inutil de spus că această indiferenţă a ei nu făcea decât să aţâţe tăciunii iubirii lui, scormonindu-i ca să ardă
mai mult timp, cu o lumină şi mai roşie. Când Mannering a sugerat, după o lună, că extravaganţa îmbăierii săptămânale a Annei trebuia să fie curmată, Clinch a încetat doar să mai menţioneze acest serviciu pe chitanţa lunară a Annei. În fiecare duminică, a continuat să pregătească baia şi să aşeze ştergarele, umplând cu apă cada de cupru, aşa cum făcuse şi până atunci.
S-ar fi zis, în acele prime luni, că nimic nu ar fi putut diminua adoraţia pe care Clinch o simţea pentru Anna. Nu era dezgustat din cauza profesiei ei, deşi se întrista la gândul că
femeia se expunea mereu riscului de a păţi ceva rău. Când a aflat că era consumatoare de opiu şi că se droga aproape în fiecare zi, s-a simţit cuprins de mâhnire şi teamă, fără să fie neapărat scârbit. (Îşi spunea în sinea lui că drogul era foarte la modă şi că
el însuşi lua laudanum atunci când nu putea să doarmă; în fond, care era diferenţa între opiul care fusese transformat în tinctură
şi opiul pe care îl inhalai fumându-l?) Aspectele mai regretabile din viaţa Annei, în loc să aibă efectul de a-l îndepărta pe Clinch, îi provocau acestuia doar tristeţe, şi, drept urmare, bărbatul îşi dorea cu atât mai mult să o facă fericită.
Când a devenit evident că Anna era însărcinată cu copilul altui bărbat, amărăciunea lui Clinch a atins cote alarmante.
Hotelierul a început să se întrebe dacă nu se cuvenea să-i mărturisească acum sentimentele lui. Eventual, trebuia să o ceară în căsătorie. Eventual, când se năştea pruncul, putea să îl înfieze pe micuţ şi să aibă grijă de el; eventual, ar putea să devină
o familie, toţi trei.
Clinch reflecta la aceste chestiuni într-o după-amiază, în mijlocul iernii, când a auzit o bufnitură pe veranda hotelului şi un ţipăt înfundat. A deschis fereastra (se afla la etaj, unde venise să aprindă focul în camere) şi, uitându-se în jos, a zărit-o pe Anna care se împiedicase pe cele câteva trepte care duceau la uşa de la intrare. A văzut-o cum ridica braţul, încet şi anevoios, bâjbâind după balustradă.
Clinch a coborât scara, a trecut repede prin hol şi a deschis uşa, ca să o lase înăuntru pe Anna, care între timp reuşise să se ridice în picioare şi să traverseze veranda. Când Clinch a păşit afară, Anna, care fusese pe punctul de a pune mâna pe clanţă, s-a izbit de el şi, ca să nu cadă, a ridicat braţele şi le-a încolăcit de gâtul lui, agăţându-se cu toată greutatea de el. Şi-a întors faţa spre gulerul lui, lipindu-se cu nasul şi gura de pielea de pe
grumazul lui; era ca o cârpă atârnată de el. Clinch a murmurat surprins, apoi a încremenit complet. Simţea că dacă ar fi vorbit sau s-ar fi mişcat prea repede, momentul acela s-ar fi spulberat, iar târfa ar fi fugit. S-a uitat în jur, peste umărul ei. Era o după-amiază de duminică luminoasă şi lină, iar strada era liniştită. N-avea cine să-i vadă. Nu se uita nimeni la ei. Clinch a prins-o pe Anna de mijloc cu amândouă palmele şi a inspirat, apoi a inspirat cu nesaţ din nou şi, cu un gest iute, a strâns-o pe Anna la pieptul lui, a ridicat-o şi şi-a strivit buzele de obrazul ei.
A rămas aşa câteva momente, cu gura pe maxilarul ei. Apoi a săltat-o şi mai sus, retrăgându-se îndărăt în hol, a închis uşa cu rama pantofului, a răsucit cheia în broască şi a urcat treptele cu Anna în braţe.
Baia pentru Anna fusese pregătită sus, în odaia din capul scărilor, unde găleţi cu apă fierbinte aşteptau acoperite pe laviţa de lângă foc. Clinch, cu Anna în braţe, s-a lăsat jos pe sofaua de lângă cadă. Inima îi bătea foarte repede. S-a tras înapoi ca să se uite la Anna: avea ochii închişi, mădularele molatice şi mlădioase.
Multe luni trecuseră de când Anna îi înapoiase lui Dick Mannering rochia roşie închiriată de la el, cumpărându-şi în locul ei câteva toalete care îi veneau mai bine pe corp. Astăzi totuşi, nu purta rochia oranj cu turnură la spate, cu care se îmbrăca de obicei când voia să arate cu ce se ocupa, căci târfele din Hokitika se îmbrăcau în culori ţipătoare când făceau trotuarul şi în nuanţe terne când erau în afara programului.
Acum însă, Anna purta o rochie simplă din muselină crem, cu corsajul croit ca o tunică de călărie, încheiat în nasturi până la gât. Peste umeri, avea un şal în trei colţuri. Judecând după
aceste indicii şi având în vedere că era complet inertă din cauza opiului, Edgar Clinch a dedus că Anna fusese în Chinatown: când se ducea acolo, călătorea incognito, îmbrăcându-se cu haine în culori mohorâte.
Cu degetele tremurânde, Clinch a tras şalul de pe umerii Annei şi i-a dat drumul pe podea. Apoi a deznodat funda de la spatele rochiei şi a desfăcut şireturile corsetului, pas cu pas, cu mişcări lente. A dibuit cu degetele bumbii acoperiţi, şi a desprins pe rând cheotorile în care erau prinşi. Anna era cuminte în braţele lui, iar când Clinch s-a pregătit să îi tragă rochia de pe umeri, a ridicat braţele ca un copilaş când îl dezbraci. Pe urmă, bărbatul i-a desfăcut crinolina şi a ridicat-o pe Anna prin cercul de sus al clopotului, astfel încât întregul malacof căzu pe podea,
zornăind din catarame şi întărituri. A aşezat-o binişor înapoi pe sofa – acum era dezbrăcată până la combinezon – şi a acoperit-o cu şalul. Apoi, s-a ridicat în picioare şi a început să umple cada.
Anna stătea lungită cu obrazul în palmă, iar pieptul îi sălta şi îi cobora în somn la fiecare respiraţie sacadată. După ce a pregătit apa din cada, Clinch a venit lângă ea, murmurându-i cuvinte duioase: i-a tras combinezonul peste cap şi, goală cum era, a luat-o în braţe, s-a lăsat în genunchi şi a pus-o în cadă.
Anna a gângurit uşor când a simţit apa pe trup, dar nu a deschis ochii. Clinch a aranjat-o mai bine astfel încât să stea cu ceafă rezemată de marginea răsfrântă a căzii de cupru, ca să fie sigur că nu exista riscul să se înece alunecând cu totul în apă.
I-a dat la o parte firele de păr de pe obraji, urmărind cu degetul mare conturul maxilarului. Clinch se udase pe mâneci până la umeri când o lăsase în apă; acum, s-a tras un pic înapoi, depărtându-şi braţele de corp ca să nu-i picure apa din mâneci pe haine, şi a privit în jos spre ea. Se simţea foarte singur şi foarte mulţumit, totodată.
După câteva clipe, hotelierul s-a lăsat în genunchi şi a ridicat de pe jos rochia de muselină, vrând să o îndrepte scuturând-o şi să o aşeze frumos pe spătarul sofalei. Rochia era mai grea decât şi-ar fi imaginat el – dar de ce oare, când nu mai rămăseseră din ea decât muselina şi aţa, după ce desprinsese malacoful şi dăduse la o parte pantalonaşii şi jupoanele? De ce să atârne ca un bolovan? A prins ţesătura între degete şi, în acel moment, a simţit ceva ciudat la pipăit. A întors rochia pe dos – dar ce era acolo, ca un fel de balast repartizat în lungul cusăturii? La pipăit, se simţea ca un şir de pietricele. A reuşit să bage degetul pe sub bucla unei aţe, care a plesnit, aşa că a răsucit degetul arătător şi degetul mare prin tunelul tivului, împingând înainte, ca să vadă
dacă nu cumva exista vreo umplutură înăuntru. Dar când a tras mâna înapoi, a constatat uluit că între degete avea câteva firicele de aur pur.
Anna dormea în continuare, cu obrazul pe marginea răsfrântă a căzii. Clinch, căruia inima îi bătea năvalnic, a pipăit în lungul cusăturilor rochiei şi, în sus, peste volane, spre corsaj.
Ascunse în ţesătură, erau uncii întregi de metal galben, poate chiar pfunzi. Şi totul doar aur pur! Ce făcuse Anna în Chinatown de se întorsese de-acolo cu mintea înceţoşată de opiu şi cu rochia plină de aur în cusături? Probabil că ducea clandestin metalul undeva, făcea trafic cu el, după cum se vedea. Îl transporta în Chinatown? Părea absurd. Probabil că îl scotea de-acolo. Primind
în schimb opiu, poate! Mintea îi lucra acum ameţitor de repede.
Şi-a amintit că metoda de a ascunde cantităţi de aur în căptuşeala hainei era folosită frecvent pentru a eluda taxele la vamă, deşi procedeul era riscant, fiindcă, dacă erai prins, primeai amenzi grele sau erai chiar condamnat la închisoare. Dar asta făceau minerii cu metalul lor, pe când Anna, ce Dumnezeului, de unde să aibă ea atâta aur? Cineva avusese probabil atâta încredere în Anna încât să ascundă acel aur în hainele ei. Şi Anna, la rândul ei, avusese probabil atâta încredere în acel om încât să îşi asume riscul, de dragul lui.
Apoi s-a dumirit subit: Dick Mannering era proprietarul majorităţii loturilor de minerit din Kaniere; toţi lucrau pe loturile lui, în schimbul unui fel de simbrie. Mannering era, de asemenea, şi patronul Annei. Păi sigur că da! Toată lumea ştia cât de necinstit lucra Mannering în afaceri, ca orice proxenet, de fapt. Şi nu declarase chiar el de nenumărate ori că Anna Wetherell era cea mai bună dintre toate târfele lui?
Clinch s-a întors din nou spre Anna, constatând uimit că
aceasta avea ochii deschişi şi se holba drept la el.
— Cum e apa? a întrebat el prosteşte, scuturând poalele rochiei ca să ascundă firicelele de aur pe care le ţinea între degete.
Anna a scos un murmur de mulţumire, însă, pudică, şi-a strâns genunchii şi şi-a încrucişat braţele peste piept. Burta umflată era ca o sferă perfectă, profilându-se la suprafaţa apei tulburi aidoma unui măr într-o căldare.
— Ai venit înapoi pe jos tot drumul de la Kaniere? a întrebat Clinch.
Imposibil să fi mers pe jos şase kilometri, când ea de-abia dacă putea să-şi ţină capul pe umeri şi de-abia mai putea să stea în picioare!
Anna a murmurat din nou, împărţind mormăitul în două
sunete separate, pentru a indica un răspuns negativ.
— Atunci, cum? a întrebat Clinch.
— Dick era în trecere pe-acolo, a bolborosit ea, de parcă ar fi avut melasă în gură.
Clinch a păşit mai aproape.
