le dezvăluie, şi nu cu stilul naraţiunii lui.
*
Ah Sook se aventura arareori până în Hokitika. În general, stătea în coliba lui din Kaniere, care era aranjată ca un salon, cu sofale în lungul fiecărui perete şi perne împrăştiate în jur, cu bucăţi de ţesătură prinse de sus, ca să prindă şi să atenueze fumul gros care se ridica în vălătuci de la pipe, vase cu mangal, spirtiere şi sobă. Spelunca opiomanilor părea imposibil de atacat, impresia fiind creată de pâcla încinsă a atmosferei închise de-acolo, iar asta era o consolare de care Ah Sook ajunsese să se agaţe. Pe parcursul ultimelor două săptămâni, totuşi, călătorise până la gura râului nici mai mult, nici mai puţin de cinci ori.
În dimineaţa zilei de 14 ianuarie (cu vreo douăsprezece ore înainte ca Anna Wetherell să fie la un pas de moarte), Ah Sook primise vorba de la Joseph Pritchard că un mult aşteptat transport de opiu tocmai fusese livrat la spiţerie, de unde putea fi cumpărat. Rezervele de droguri pe care le avea Ah Sook erau pe terminate. Şi-a pus pălăria pe cap şi a pornit numaidecât spre Hokitika.
La prăvălia lui Pritchard, a cumpărat un pachet de două sute cincizeci de grame de răşină de opiu, plătind cu aur pur. Pe stradă, cu pachetul de drog învelit în hârtie şi ascuns bine pe fundul tolbei, a simţit o boare de vară, cum rar i se întâmpla dimineaţa în Hokitika. Soarele strălucea şi vântul dinspre Marea Tasmaniei aducea un aer sărat şi proaspăt. Pe stradă, oamenii păreau foarte veseli şi, când a păşit peste şanţul drumului, un miner care trecea pe-acolo l-a salutat ducând mâna la pălărie şi i-a zâmbit. Încurajat de acest gest întâmplător, Ah Sook a decis să nu se întoarcă imediat la Kaniere, ci să-şi ofere plăcerea de a scormoni printre lăzile recuperate de pe epave şi depozitate pe strada Tancred. După aceea, se gândea el, putea să-şi cumpere, poate, o bucată de carne de la măcelărie şi să facă din ea o supă
acasă.
Dar, în colţul străzii Tancred, se opri brusc: dispoziţia sărbătorească îi pieri pe loc. În celălalt capăt al străzii era un om pe care Ah Sook nu-l mai văzuse de peste un deceniu şi pe care, până în acel moment, crezuse că nu avea să-l mai vadă niciodată.
Vechea lui cunoştinţă se schimbase foarte mult de la ultima lor întâlnire. Chipul lui mândru avea acum obrazul desfigurat, iar deceniul de puşcărie îi adăugase un strat de muşchi pe piept şi pe braţe. Poziţia corpului era familiară totuşi: stătea cu umerii
uşor aduşi în faţă şi cu pumnii în şold, proptiţi pe degete, ca pe vremuri. (Ce straniu, se gândea Ah Sook mai târziu, cum gesturile omului rămân aceleaşi, chiar dacă trupul se schimbă, se înăspreşte şi îmbătrâneşte, ca şi cum gesturile ar fi adevăratul vas, vaza pentru floarea trupului! Căci era tipic pentru Francis Carver să stea postat aşa, cu bazinul împins un pic în faţă şi cu umerii adunaţi, o poziţie care la alţi bărbaţi ar fi putut părea neglijentă. Însă Carver, cu trăsăturile lui grave, oacheş şi impunător, avea o prestanţă care îi permitea să ignore acele reguli referitoare la ţinută, pe care alţi oameni, prin însăşi mediocritatea lor, erau nevoiţi să le respecte.) Carver întoarse capul, privind în lungul străzii, iar Ah Sook sări într-o parte, ca să nu fie văzut. Se rezemă de zidul din scânduri de brad al unei băcănii şi aşteptă aşa câteva momente, să i se domolească
palpitaţiile inimii.
Quee Long nu cunoştea deocamdată întreaga poveste despre relaţia dintre Sook Yongsheng şi Francis Carver, dar Ah Sook nu i-a relatat la acel moment toate detaliile. I-a explicat gazdei lui doar că Francis Carver era un ucigaş şi că el, Sook Yongsheng, jurase să se răzbune omorându-l pe Carver. A oferit această
informaţie aproape cu indiferenţă, ca şi cum ar fi fost o banalitate să le juri răzbunare duşmanilor tăi; în realitate totuşi, această
indiferenţă îşi avea originea într-o suferinţă, căci lui Sook Yongsheng nu-i plăcea să se gândească la momentele nefericite din trecutul lui. Ah Quee, intuind că nu era oportun să-l întrerupă, a dat din cap înţelegător, însă a înmagazinat în memorie faptele pertinente, hotărând să le analizeze mai târziu.
Ah Sook şi-a continuat povestea.
Rămăsese, aşadar, câteva secunde cu fruntea lipită de învelişul aspru al peretelui băcăniei. După ce şi-a potolit bătăile inimii, s-a tras înapoi spre colţul clădirii ca să se uite din nou la Carver, căci a putea privi după atâta vreme figura omului pe care ai plăsmuit-o în atâtea vise de răzbunare este o plăcere nespus de rară şi de pătimaşă, iar Ah Sook plăsmuise imaginea lui Carver în somn de cel puţin cincisprezece ani. Ura pe care i-o purta nu avea nevoie să fie reaprinsă, dar văzându-l acum pe Carver, Ah Sook a simţit cum îl năpădeşte brusc o furie nouă, necontrolabilă; niciodată nu-l urâse pe omul acesta mai mult decât în acea clipă. Dacă ar fi avut un pistol, l-ar fi împuşcat imediat în spate.
Carver vorbea cu un tânăr maori, deşi, judecând după
atitudinea lor, nu păreau să se cunoască prea bine: stăteau la o
oarecare distanţă unul de celălalt, mai degrabă ca nişte parteneri de afaceri decât ca nişte prieteni. Nu putea auzi prea bine conversaţia lor, însă după schimbul de replici sacadate, deduse că se tocmeau; maori gesticula foarte ferm şi scutura mereu din cap. În cele din urmă, se părea că se învoiseră la un preţ, iar Carver, scoţând punga din buzunar, a numărat câteva monede în palma tânărului maori. În mod evident, plătise pentru nişte informaţii, fiindcă interlocutorul lui a început să vorbească pe îndelete, mişcând exagerat din mâini. Carver a repetat informaţiile, ca să şi le fixeze în minte. Tânărul maori a aprobat mişcând din cap, după care a mai vorbit un pic. Apoi, şi-au strâns mâna şi s-au despărţit, băştinaşul plecând spre est, către munţi, iar Carver spre vest, către gura râului şi cheiul portului.
Ah Sook s-a gândit dacă să-l urmărească pe Carver mai de la distanţă, însă a renunţat la idee: nu voia să forţeze o reîntâlnire cu el până nu era pregătit pentru asta. În prezent, era neînarmat, dar presupunea că Francis Carver avea cel puţin un cuţit asupra lui, dacă nu chiar şi vreo armă de foc; ar fi fost o nesăbuinţă să îl acosteze atâta timp cât el era în dezavantaj. Aşa că, în schimb, Ah Sook a pornit pe urmele tânărului maori, care se întorcea în Valea Arahura ca să construiască o capcană pentru păsări, din moment ce cumpărase de la băcănia din Hokitika câţiva metri de sfoară care folosită pentru undiţe şi nişte pesmeţi pe care să-i fărâmiţeze ca momeală.
Ah Sook l-a ajuns din urmă la următorul colţ de stradă şi l-a prins de mânecă. L-a rugat să-i spună ce discutase cu Carver şi a scos o monedă ca să arate că era dispus să plătească pentru informaţie, dacă trebuia. Te Rau Tauwhare s-a uitat câteva clipe la el, cu un aer enigmatic, după care a ridicat din umeri, a luat moneda şi i-a explicat despre ce fusese vorba.
Cu multe luni înainte, i-a spus Tauwhare, Francis Carver îi oferise o recompensă bănească pentru orice ştire i-ar fi dat despre un bărbat pe nume Crosbie Wells. La scurt timp după ce această ofertă a fost făcută, Carver s-a întors la Dunedin, iar Tauwhare la Greymouth; drumurile celor doi bărbaţi nu s-au mai încrucişat de atunci. Dar întâmplarea a făcut ca Tauwhare să îl întâlnească chiar pe omul căutat de Carver, iar Crosbie Wells devenise de atunci prietenul lui bun. Domnul Wells, a adăugat Tauwhare, locuia în Valea Arahura; era un fost prospector, dar de curând îşi închinase viaţa proiectului de a construi o fabrică
de cherestea.
(Tauwhare vorbea lent, gesticulând mult; se vedea că se
învăţase să comunice cu ajutorul mâinilor şi al grimaselor, oprindu-se după fiecare frază, ca să se asigure că fusese înţeles corect. Ah Sook a descoperit că putea să înţeleagă foarte clar exprimarea lui, deşi engleza nu era limba maternă a nici unuia.
Repeta în şoaptă numele, ca să le reţină: Valea Arahura, Te Rau Tauwhare, Crosbie Wells.)
Tauwhare i-a explicat că nu îl mai văzuse de atunci pe Carver decât abia în acea dimineaţă – dimineaţa de 14 ianuarie. Îl zărise pe Carver la malul apei, în Hokitika, în urmă cu nicio jumătate de ceas, şi, amintindu-şi de oferta pe care căpitanul de vas i-o făcuse cu multe luni în urmă, s-a gândit să profite de ocazie, ca să câştige uşor un ban. L-a abordat pe Carver şi l-a anunţat că
putea să-i dea nişte informaţii despre Crosbie Wells, contra cost, dacă oferta lui Carver era încă valabilă, ceea ce, în mod evident, aşa era. S-au învoit la un preţ (doi şilingi) şi, după ce s-a văzut cu monedele în palmă, Tauwhare i-a spus celuilalt unde locuia Crosbie Wells.
Ah Sook, în ceea ce înţelesese din relatarea lui Tauwhare, nu descoperise nimic util pentru el, deocamdată; totuşi, îi mulţumise frumos omului pentru informaţii şi îi spusese la revedere. Apoi s-a întors în Kaniere, unde a găsit-o pe Anna Wetherell aşezată într-un petic de soare în faţa uşii lui, aşteptându-l. Cuprins subit de tandreţe pentru ea (de fiecare dată când îşi amintea de necazurile din trecut, Ah Sook era copleşit de dorinţa de a îndrepta lucrurile în prezent), i-a făcut cadou o jumătate de uncie de răşină de opiu, tăiată din noul pachet pe care îl cumpărase de la Pritchard în acea dimineaţă.
Anna a învelit darul primit într-o bucată de tifon, pe care a vârât-o sub banda pălăriei. Apoi, Ah Sook a aprins lampa şi s-au lungit amândoi, trezindu-se doar când afară a început să se răcorească la asfinţit. Anna şi-a luat la revedere de la el, iar Ah Sook a început să se gândească la cina lui.
Aurarul Ah Quee, căruia aceste întâmplări i se povesteau într-un ritm alert, constata că impresia pe care o avusese despre musafirul lui se schimba rapid. Ah Quee nu nutrise niciodată
prea multă consideraţie la adresa lui Ah Sook, pe care şi-l imagina întotdeauna duhnind a fum care îl învăluia ca o pâclă, un individ care fugea de compania altor oameni, care îşi risipea modestul câştig la tripou, unde juca barbut în tăcere şi scuipa dizgraţios pe podea. Studiindu-l pe Ah Sook acum însă, Ah Quee simţi că se înşelase dispreţuind pe nedrept firea acestui miner independent. Omul care şedea în faţa lui acum părea – cum?
Virtuos? Principial? Nu găsea cuvântul potrivit. Ah Sook vorbea înflăcărat, iar înflăcărarea lui avea un farmec, aproape o naivitate. Ah Quee îşi dădu seama, spre surprinderea lui, că
omul acesta nu-i displăcea deloc. Era măgulit că Ah Sook venise la el şi că avusese încredere în el, iar această mulţumire îl făcea să fie înţelegător cu problemele celuilalt; mai mult chiar, nu ghicise încă scopul vizitei lui Ah Sook în această după-amiază şi, de aceea, era foarte captivat de povestea lui. Uitase, pe moment, că dezaproba îndeletnicirile lui Ah Sook şi că nu-i plăcea mirosul de fum greţos pe care îl adusese cu el, în haine, în păr.
Ah Sook se oprise ca să mănânce o înghiţitură de tofu. Lăudă
preparatul pentru a doua oară, apoi îşi reluă povestea.
În seara de 14 ianuarie, imediat după întâlnirea lui Francis Carver cu Crosbie Wells, Godspeed ridicase ancora – un fapt pe care Ah Sook avea să-l afle abia după câteva zile. Asta fiindcă a rămas în Kaniere, unde s-a ocupat să plănuiască logistica iminentei lui crime. Avea un simţ acut al lucrurilor ceremonioase şi îşi dorea enorm ca moartea lui Carver să se desfăşoare aşa cum se cuvenea; totuşi, nu deţinea un pistol şi, din câte ştia el, nici compatrioţii lui nu aveau. Va trebui să cumpere un revolver, în mod discret, şi să înveţe să-l folosească. Tocmai cheltuise aurul pe care îl avea ca să cumpere opiul de la spiţeria lui Pritchard, aşa că nu mai dispunea de niciun ban. Oare să ceară
de la cineva un împrumut? Analiza această problemă, când de la Hokitika a venit încă o veste neaşteptată: Anna Wetherell încercase să-şi pună capăt zilelor, dar scăpase cu viaţă.
Ah Sook s-a întristat foarte mult aflând acest lucru, deşi a conchis, reflectând bine, că nu credea că era adevărat. Pesemne că opiul din ultima livrare primită de Pritchard fusese otrăvit.
Organismul Annei era obişnuit cu drogul, iar o fărâmă de uncie nu avea cum să îi provoace pierderea cunoştinţei timp de atâtea ore şi să nu mai poată fi adusă în simţiri. Ah Sook a plecat în Hokitika în dimineaţa următoare şi a cerut imediat o întrevedere cu Thomas Balfour, agentul maritim folosit de Pritchard.
Întâmplarea făcea ca acea dimineaţă (16 ianuarie) să fie chiar dimineaţa în care Balfour a descoperit că lada de transport conţinând lucrurile personale ale lui Alistair Lauderback dispăruse de pe cheiul portului Hokitika; ca urmare a acestui fapt, agentul maritim a fost laconic şi foarte distrat. Da, Balfour Shipping se ocupa de contractul lui Pritchard; totuşi, Balfour nu avea nimic de-a face cu încărcătura propriu-zisă. Poate că era mai bine ca Ah Sook să îl contacteze pe furnizorul lui Pritchard,
