NODUL ADEVĂRAT ÎN FECIOARĂ
În care Quee Long este întrerupt de trei ori; Charlie Frostrămâne ferm pe poziţie; şi Sook Yongsheng numeşte unsuspect, spre surprinderea tuturor.
Exact în momentul în care Gascoigne pleca de la Edgar Clinch, trântind cam nepoliticos uşa Hotelului Gridiron, Dick Mannering şi Charlie Frost coborau din şalupă pe prundişul de pe malul râului la Kaniere. Tot într-acolo mergea grăbit şi negustorul comisionar Harald Nilssen; tocmai trecuse de indicatorul din lemn pe care scria că mai avea doar opt sute de metri până la colonie, o încurajare care l-a stimulat să iuţească
pasul de-a binelea, deşi a continuat să lovească cu bastonul în ierburile ude de pe marginea drumului. Scopul celor trei bărbaţi era, desigur, să ajungă în Chinatown din Kaniere şi acolo să stea de vorbă cu aurarul chinez Quee Long, care tocmai fusese luat prin surprindere, aşa cum avea să i se întâmple din nou în scurt timp, de sosirea unui musafir pe care nu se aştepta nicidecum să-l vadă.
„Chinatown” era o denumire oarecum înşelătoare pentru micul mănunchi de corturi şi căsuţe din piatră, amplasate la vreo câteva sute de metri în susul râului faţă de locurile miniere din Kaniere, căci, deşi fiecare dintre oamenii de-aici venea din Canton şi majoritatea din Guangzhou, luaţi laolaltă nu s-ar fi putut spune că alcătuiau o aşezare: în „Chinatown” locuiau, pe atunci, doar cincisprezece chinezi. În acest mic cvartal, locuinţa lui Quee Long era renumită pentru hornul ei frumos, făcut din lut ars. Cuptorul de cărămidă din care ieşea acest horn fusese conceput ca o forjă în miniatură, prevăzută cu o cameră de ardere căptuşită cu fontă, sub o lăicioară din lut, şi amplasată în centrul singurei odăi a casei; pe această lăicioară de lut dormea noaptea Quee Long, cărămizile păstrând încă dogoarea focului de peste zi. Când îşi topea producţia săptămânală de minereu, umplea focarul cu cărbune, deşi acesta era un combustibil mai scump; totuşi cărbunele încingea cuptorul mai bine decât cocsul.
Astăzi însă, creuzetul şi foalele fuseseră puse deoparte, iar focarul era umplut cu o grămadă de lemne frumos stivuite, care ardeau încet.
Quee Long era un bărbat robust, cu pieptul bombat şi braţele
vânjoase. Forma ochilor era rotunjită spre colţul interior, dar se îngusta ascuţit spre tâmple; conturul feţei era aproape pătrat.
Când zâmbea, dezgolea o dantură incompletă: îi lipseau doi incisivi, precum şi primii molari de jos. Ştirb cum rămăsese, arăta ca un copil căruia i-au căzut dinţii de lapte – o comparaţie pe care ar fi putut s-o facă şi Quee Long, fiindcă era un om cu simţ critic şi minte ageră, gustând persiflarea caustică, mai ales când acea persiflare venea chiar de la el. Zugrăvea un tablou foarte umil ori de câte ori vorbea despre persoana lui, o practică
menită să demonstreze că avea simţul umorului, dar care, în realitate, ascundea o părere despre sine extrem de vulnerabilă.
Căci Quee Long îşi măsura toate acţiunile cu un etalon de perfecţiune numai de el ştiut, fiind robul acestui standard interior: drept urmare, niciodată nu era pe deplin satisfăcut de strădaniile lui sau de rezultatele acestora, fiind înclinat, în general, spre defetism. Aceste nuanţe ale caracterului său treceau neobservate în ochii supuşilor Coroanei Britanice, cu care Quee Long nu avea în comun mai mult de optzeci sau o sută
de cuvinte, însă printre compatrioţii lui era renumit pentru umorul său cinic, pentru spiritul melancolic şi pentru perseverenţa îndârjită de a rămâne robul unor idealuri intangibile.
În Noua Zeelandă venise cu un contract. În schimbul costului biletului de întoarcere la Guangzhou, Quee Long a acceptat să
cedeze unei companii cea mai mare parte din câştigul obţinut din munca lui pe terenul aurifer. Din cauza clauzelor contractuale, deloc flexibile sau caritabile, Quee Long era foarte sărac, ceea ce nu îl împiedica însă să rămână un lucrător sârguincios. Visul lui
– neverosimil, din păcate – era să se întoarcă la Guangzhou cu şapte sute şaizeci şi opt de şilingi în buzunar, din care, stabilise el, putea trăi până la moarte. (Această sumă exactă fusese aleasă
atât fiindcă era de bun augur – căci, rostită în cantoneză, suna ca expresia „avere perenă” –, cât şi din superstiţie, căci Quee Long muncea cel mai bine atunci când putea vizualiza împlinirea unui ţel.)
Tatăl lui Quee Long, Quee Zuang, muncise în Guangzhou ca paznic al oraşului, patrulând în sus şi în jos pe lângă zidul aşezării, supraveghind deschiderea şi închiderea porţilor şi asigurându-se că rotaţia portarilor în ture se executa corect. Era o funcţie importantă, chiar dacă presupunea mereu aceeaşi rutină, aşa că în copilărie Quee Long avusese toate motivele să fie mândru de postul ocupat de tatăl lui. Totuşi, în recentele
războaie declanşate de blocadele comerciale, prestigiul funcţiei lui Quee Zuang se diminuase. Când Guangzhou a fost luat cu asalt în 1841, oraşul a sperat zadarnic în eficienţa fortificaţiilor lui. Numărul soldaţilor britanici care au atacat forturile depăşea cu mult efectivul trupelor dinastiei Qing, iar apărarea chineză a fost zdrobită. Britanicii au cucerit oraşul, iar Quee Zuang, împreună cu sute de tovarăşi de-ai lui, a fost făcut prizonier, condiţia eliberării lor fiind ridicarea blocadei comerciale în portul Guangzhou.
Înjosirea firească pe care Quee Long o resimţea în faţa capitulării repetate a oraşului (căci Guangzhou avea să fie cucerit de soldaţii britanici nu mai puţin de patru ori în următorii douăzeci de ani) era amplificată de o sută de ori când venea vorba de umilinţa suferită de tatăl lui. Quee Zuang a fost distrus de mârşăvia pe care trebuise să o îndure. Bătrânul a murit la scurt timp după încheierea celui de-al doilea război; până să se prăpădească, a trecut de trei ori prin faţa plutonului de execuţie al forţelor britanice.
Lui Quee Long nu-i plăcea să-şi imagineze ce ar fi zis tatăl lui dacă l-ar fi văzut în ce situaţie ajunsese acum. Quee Zuang îşi dăduse viaţa şi onoarea pentru a apăra China în faţa pretenţiilor nejustificate ale britanicilor, iar acum, la nici opt ani de la moartea lui, Quee Long se afla aici, în Noua Zeelandă, profitând exact de situaţia pe care tatăl său – şi patria sa – încercaseră
zadarnic să o împiedice. Dormea pe sol străin, săpând după aur ( aur, nu argint) şi cedând cea mai mare parte a câştigului lui zilnic în favoarea unei firme deţinute de britanici, unde el nu putea spera niciodată să cumpere vreo acţiune. Insatisfacţia lui, când însuma aceste trădări, nu venea neapărat dintr-un sentiment de ruşine filială, cât mai ales din convingerea chinuitoare că el era un om lipsit de drepturi. Privind înapoi la lungii ani de criză pe care îi trăise (căci aşa percepea el trecutul, ca şi cum propria-i identitate ca om depindea întotdeauna de opţiunea aleasă – dar care opţiune, asta nu ştia, fiindcă această
ambivalenţă nu avea un început real, dar nici vreun sfârşit perceptibil), Quee Long se simţea doar disociat: de munca lui, de dorinţele tatălui lui, de circumstanţele în care patria şi familia lui fuseseră înjosite. Avea impresia că nu ştia cum să simtă.
Exista însă un aspect în privinţa căruia Quee Long rămânea leal memoriei tatălui său. Nu voia să consume opiu şi nici nu suporta să vadă pe cineva drogându-se sau să ştie că persoanele dragi lui consumau opiu. Drogul, pentru Quee Long, era un
simbol, semnificând adâncimile de neiertat ale barbarismului occidental îndreptat împotriva civilizaţiei lui şi dispreţul acestuia faţă de modul de viaţă al chinezilor, în comparaţie cu ţelurile absurde ale occidentalilor ahtiaţi după profit şi averi. Opiul era avertismentul Chinei. Era latura întunecată a expansiunii occidentale, complementul ei obscur, cum este yin faţă de yang.
Quee Long spunea adesea că un om fără memorie este un om fără cunoaşterea celor viitoare, la care mai adăuga, cu umor, că
citase această maximă de nenumărate ori înainte şi era decis să o citeze în continuare, fără nicio modificare. Orice chinez care lua o pipă în mână era, în opinia lui Quee Long, deopotrivă un trădător şi un prost. Ori de câte ori trecea prin dreptul speluncii de opiu de la Kaniere, întorcea capul şi trăgea un scuipat pe jos.
Va veni cumva ca o surpriză, aşadar, atunci când vom dezvălui că bărbatul cu care Quee Long discuta în prezent era nimeni altul decât Sook Yongsheng, cel care deţinea spelunca de opiu din Kaniere şi omul care îi vânduse Annei Wetherell cocoloşul de opiu din cauza căruia aceasta fusese la un pas de moarte în urmă cu două săptămâni, socotind din ziua actuală.
(Codul prohibitiv adoptat de Quee Long nu se extindea şi la Anna Wetherell, care îl vizita adesea după ce îşi fuma pipa în spelunca din Kaniere, când drogul îi înmuia trupul şi o moleşea, încât de-abia dacă mai îngăima vreun geamăt. Dar Quee Long nu vedea niciodată instrumentele dependenţei de drog, deşi profita enorm de pe urma efectelor acestora; dacă s-ar fi întâmplat să
scoată o pipă cu opiu în prezenţa lui, cu siguranţă i-ar fi dat peste mână. Cel puţin, aşa îşi spunea el. În spatele acestei vagi aserţiuni, exista o altă credinţă, mai bine definită: ideea că, în cazul regretabilei dependenţe de drog a Annei, se împlinise cumva o dreptate cosmică.)
Sook Yongsheng şi Quee Long nu erau prieteni. Când celălalt chinez bătuse la uşa lui Quee Long mai devreme în acea după-amiază, rugându-l pe compatriotul său să-l primească în casă şi să-l ajute, acesta îl poftise înăuntru destul de alarmat.
Cei doi bărbaţi, din câte ştia Quee Long, aveau doar trei lucruri în comun: locul de naştere, graiul şi pasiunea pentru aceeaşi târfă occidentală. Quee Long intuia că despre acest ultim subiect dorea Sook Yongsheng să discute cu el, întrucât Anna Wetherell fusese obiectul multor bârfe şi opinii în perioada recentă; a fost şi mai uimit, prin urmare, atunci când musafirul lui l-a anunţat că
informaţiile lui aveau legătură cu doi bărbaţi: unul pe nume Francis Carver, iar celălalt, Crosbie Wells.
Sook Yongsheng era poate cu zece ani mai tânăr decât Quee Long. Avea sprâncene foarte subţiri şi uşor arcuite, de parcă
mereu s-ar fi mirat de ceva. Ochii erau mari, nasul lătăreţ şi buzele desenate ca o inimioară. Deşi vorbea cu multă însufleţire, când asculta îşi ţinea faţa perfect nemişcată, iar din cauza acestui obicei semenii lui îl considerau adesea un om înţelept. Şi el era tot bine bărbierit pe faţă şi purta părul împletit într-o coadă la spate – deşi în realitate Sook Yongsheng nutrea puternice sentimente antimanciuriene, păsându-i prea puţin de Imperiul Qing; pieptănătura aceasta nu era o dovadă de lealitate, ci o obişnuinţă perpetuată din tinereţe. Era îmbrăcat, din nou la fel ca gazda lui, cu o bluză de bumbac gri şi nişte pantaloni simpli, peste care purta un palton de postav negru, prins într-o cingătoare la mijloc.
Quee Long nu auzise niciodată de Francis Carver sau de Crosbie Wells, însă a încuviinţat grav din cap, s-a tras la o parte şi l-a primit în casă pe compatriotul său, insistând ca Sook Yongsheng să se aşeze la loc de cinste, lângă foc. A scos cele mai bune bucate pe care le putea el oferi, a umplut un ibric cu apă
pentru ceai şi s-a scuzat pentru trataţia lui sărăcăcioasă.
Traficantul de opiu a aşteptat în tăcere ca amfitrionul lui să
termine toate aceste pregătiri. Apoi a făcut o plecăciune adâncă, a lăudat excelenta generozitate de care dădea dovadă Ah Quee şi a gustat din toate felurile de mâncare pe care i le pusese în faţă, având numai cuvinte de laudă pentru fiecare. Odată îndeplinite aceste formalităţi, Sook Yongsheng a început să îi explice scopul real al vizitei lui, vorbind, cum făcea de obicei, într-un stil energic, exagerat de poetic şi punctat de proverbe, al căror înţeles era întotdeauna frumos, dar nu întotdeauna şi suficient de clar.
A început să vorbească, de exemplu, spunând că pe un copac mare există întotdeauna şi uscăciuni; că oştenii cei mai buni nu sunt niciodată belicoşi; şi că până şi cele mai bune lemne de foc pot să strice o sobă – opinii care, din cauză că au fost enunţate într-o succesiune foarte rapidă şi erau lipsite de un context definit, l-au cam nedumerit pe Quee Long. Acesta, constrâns astfel să-şi manifeste prezenţa de spirit, a ripostat prin remarca, destul de acidă, că o balanţă romană funcţionează întotdeauna cu greutăţi, sugerând, cu ajutorul altui proverb, că musafirul lui nu începuse încă să vorbească lucruri serioase.
De aceea, vom interveni noi şi vom reda povestirea lui Sook Yongsheng de o manieră conformă cu întâmplările pe care voia să
