— Dick Mannering – în trecere prin Chinatown?
— Mm, a răspuns ea şi şi-a închis pleoapele din nou.
— Înseamnă că te-a adus el încoace?
Dar Anna nu a răspuns. Se cufundase iarăşi în somn. Capul i-a alunecat înapoi pe marginea căzii, iar braţele i-au căzut de pe
piept atingând suprafaţa apei, apoi au dispărut în cadă şi s-au ridicat din nou.
Clinch ţinea încă între degete praful de aur. Cu grijă, a întins rochia peste spătar, apoi a vârât aurul în buzunar, frecând degetul mare şi arătătorul unul de celălalt ca să dezlipească toate firicelele, ca atunci când sărezi o mâncare.
— Te las să-ţi faci baie, a spuse el şi s-a retras din cameră.
Dar, în loc să coboare la parter, a păşit iute pe hol, spre camera Annei, unde a descuiat uşa cu cheia universală pe care o avea. A intră în cameră şi s-a dus direct la dulap, unde îşi ţinea ea hainele. Anna avea cinci rochii, toate cumpărate din lucrurile recuperate de pe un cargobot care naufragiase pe bancul de nisip. Clinch a luat mai întâi rochia cu care Anna făcea trotuarul.
A tapotat repede cu degetele în lungul fiecărei ţesături şi a pipăit turnura în interior. La fel ca rochia de muselină, şi aceasta era burduşită cu aur! A trecut la următoarea rochie, apoi la următoarea, şi la următoarea; fiecare rochie era la fel: ticsită de aur. Păi, şi-a zis Clinch calculând rapid în minte, în cele cinci rochii luate laolaltă, Anna Wetherell avea ascunsă o adevărată
avere.
S-a aşezat pe patul ei.
Anna nu purta niciodată rochia oranj când mergea în Chinatown – Clinch ştia asta cu certitudine – şi totuşi rochia aceea era înţesată de aur, la fel ca toate celelalte. Prin urmare, nu era vorba doar de un aranjament cu orientalii, cum crezuse el iniţial! Această operaţiune trecea dincolo de limitele cartierului chinezesc. Dincolo de limitele oraşului Hokitika, poate. Cineva punea la cale un jaf de proporţii fabuloase.
A analizat diferitele posibilităţi. Oare Mannering o folosea pe Anna ca pe un catâr de tracţiune ca să scoată minereul din defileu fără ştirea ei? Păi, de fapt, şi-a zis Clinch, nici n-ar fi ceva prea dificil: era suficient să-i dai să fumeze o pipă de opiu, apoi să aştepţi până o fura somnul, ca după aceea să coşi aurul în rochia ei, pepită cu pepită, din loc în loc, în cusături. Poate... dar nu: era absurd să te gândeşti că Mannering s-ar încumeta la un asemenea risc, fără să fie sigur de discreţia târfei. Ce Dumnezeu, doar purta asupra ei sute de lire sterline, poate mii. Nu se putea să nu ştie ea nimic! Mannering nu era un tâmpit în materie de bani. Nu ar încredinţa niciodată o asemenea avere unei târfe ordinare, fără să aibă o garanţie. Anna îi oferise, probabil, un soi de chezăşie – vreo datorie, şi-a zis Clinch, vreo obligaţie. Dar ce-ar fi putut ea să-i dea drept zălog pentru o avere sub formă de
aur pur?
Furios dintr-odată, Clinch a lovit în cuvertură cu podul palmelor. Mannering! Cât tupeu pe el să regizeze o asemenea înşelătorie, când Anna locuia sub acoperişul lui Clinch şi mânca la masa lui! Dacă s-ar fi întâmplat să vină poliţia şi să-i percheziţioneze camera? Cine ar fi fost scos răspunzător atunci?
Lui i s-ar fi cuvenit măcar o parte din profit – ar fi trebuit să i se spună! Mai ales că precis chinezii erau şi ei în cârdăşie aici.
Revoltător! Poate că toată Hokitika ştia, de fapt. Clinch a tras o înjurătură. Lua-te-ar dracu, Dick Mannering, l-a suduit el în gând.
A auzit pleoscăind apa în cada din camera de alături – Anna ieşise probabil din baie – şi s-a întrebat, în pripă, dacă să confişte rochiile din dulapul ei. Putea să le folosească pentru a-l şantaja pe Mannering, cerându-i bani în schimbul lor. Putea să aştepte până când Anna îşi revenea în simţiri şi să îi ceară explicaţii.
Eventual, putea să-i smulgă o mărturisire, nişte scuze. Însă i-a pierit tot curajul. Pe Edgar Clinch îl înfrângeau întotdeauna propriile resentimente; amărăciunile lui, deşi resimţite acut, rămâneau de cele mai multe ori nerostite, captive în mintea lui.
Cu inima grea, a ieşit din camera Annei, s-a dus la parter şi a descuiat uşa de la intrare.
— Te rog să accepţi scuzele mele sincere, spuse Gascoigne.
— Pentru ce? spuse Clinch clipind nedumerit.
— Pentru faptul că am lăsat să se înţeleagă că nu ai fi animat de cele mai bune sentimente faţă de domnişoara Wetherell.
— O, zise Clinch. Da, bine, mulţumesc.
— La revedere, spuse Gascoigne.
Clinch primi acest salut de rămas-bun cu un aer dezamăgit.
Sperase că Gascoigne avea să mai rămână un pic – măcar până
când valetul venea înapoi de la masă – şi în felul acesta să poată
discuta din nou pe acea temă. Suferea întotdeauna dacă o conversaţie nu se încheia pe un ton civilizat şi, de fapt, chiar dorea să discute cu Gascoigne despre datoria Annei, oricât de ostil reacţionase el iniţial. Nu intenţionase să-şi piardă cumpătul cu Anna în după-amiaza precedentă. Însă Anna îl minţise spunând că nu mai avea nicio leţcaie, când el ştia că existau sute, chiar mii de lire cusute sub formă de aur în rochiile din dulapul ei! Rochiile erau încă acolo; Clinch le verifica periodic, ca să se convingă că minereul preţios nu fusese scos din cusături.
De ce să suporte el cheltuielile ei zilnice când, de fapt, fata avea acces la o asemenea bogăţie? De ce să fie el cel care să-i aline
toate necazurile când, de fapt, ea uneltea împotriva lui, ba chiar îl minţea în faţă? Lunile întregi de tăcere îl umpluseră de amar, iar amărăciunea crescuse, devenind subit o ciudă nestăpânită.
Păşi în faţă, ba chiar întinse o mână, vrând să-l mai reţină pe Gascoigne. Voia să-l implore să nu plece; dintr-odată, dorea cu disperare să nu rămână singur. Dar ce motiv să invoce ca să-l convingă pe Gascoigne să mai stea? Ca să tragă de timp, spuse:
— Unde te duci?
Întrebarea îl deranjă pe Gascoigne. Cât de agasant era să
trăieşti la capătul civilizaţiei! Aşteptai de la fiecare să spună
oricui ce probleme personale avea; era altfel decât la Paris sau la Londra, unde te puteai bucura de luxul anonimităţii oriunde te-ai fi aflat; unde puteai să fii cu adevărat singur.
— Am o întâlnire, zise el tăios.
— Cu cine ai întâlnire? În ce scop?
Gascoigne oftă. I se părea atât de stupid să răspundă. Clinch părea aproape bosumflat, ca şi cum plecarea lui Gascoigne îl jignea profund. Ciudat, având în vedere că se cunoşteau doar de zece minute.
— Mă duc cu o doamnă să ne uităm la pălării, spuse el.
