— El nu ştie? El nu ştie? El nu ştie o mulţime de lucruri, Johnny Sook, nu ţi se pare?
— Nu îţi va răspunde dacă îl întrebi aşa! ţipă Frost.
— Tu să taci, Charlie.
— Nu vreau să tac!
— La dracu’! Treaba asta nu te priveşte pe tine. Nu te mai băga unde nu-ţi fierbe oala.
— Mă va privi şi pe mine, dacă se face vărsare de sânge, zise
Frost. Pune jos revolverul.
Mannering însă îl aţinti şi mai ameninţător spre Ah Sook.
— Ei bine, aud? mârâi el. Şi nu mai face mutra asta de tâmpit, îţi ard una de nu te vezi. Te întreb pe tine acum – nu pe el, nu pe Johnny Quee. Te întreb pe tine, Sook. Ce ştii tu despre Staines?
Ah Quee îşi muta privirea de la unul la celălalt.
— Domnul Staines om foarte drăguţ, spuse Ah Sook pe un ton agreabil.
— Om drăguţ, aşa zici? Şi n-ai vrea să-mi spui şi mie unde o fi dispărut omul ăsta drăguţ?
— Plecat, spuse Ah Sook.
— Zău, a plecat? zise Mannering. Şi-a strâns jucăriile şi a luat-o din loc, vasăzică? Şi-a lăsat baltă toate minele? Nu şi-a luat la revedere de la nimeni?
— Da, zise Ah Sook. A fost în ziar.
— Spune-mi mie de ce, zise Mannering. De ce să fi făcut el asta?
— Eu nu ştiu, zise Ah Sook.
— Faceţi amândoi un joc foarte stupid, Voi amândoi, zise Mannering. O să te mai întreb pentru ultima oară şi o să rostesc rar cuvintele, ca să înţelegi. O comoară foarte mare a ieşit la iveală de curând. Ascunsă în casa unui mort. Toată comoara asta
– până la ultimul firicel de aur – fusese topită şi ştanţată cu cuvântul „Aurora”. Aceasta este semnătura vechiului meu prieten Quee, aici de faţă, iar dacă neagă, n-are decât să-i putrezească
oasele în iad. Bun, ce vreau eu să aflu este următorul lucru: aurul acela a provenit cu adevărat de la Aurora sau nu?
Întreabă-l asta. Da sau nu.
Ah Sook îi puse această întrebare lui Ah Quee, care decise, ţinând seama de gravitatea situaţiei, să spună adevărul. Da, el găsise o comoară, şi nu, comoara aceea nu provenise de la Aurora, deşi, când a topit aurul, l-a ştanţat cu numele minei ca să fie sigur că profiturile, cel puţin în parte, aveau să îi revină şi lui. Explică, de asemenea, că, oricât de ciudat suna, găsise aurul acela la Anna Wetherell în haine, prins în interiorul cusăturilor rochiei ei. Prima oară descoperise asta în urmă cu aproape şase luni şi dedusese atunci, după ce chibzuise bine, că Anna trafica probabil metalul preţios în folosul altcuiva. Ştia că Anna Wetherell era fata păstorită de Mannering; ştia, de asemenea, că
Mannering îşi mai falsificase deja rezultatele financiare. Era logic, aşadar, să conchidă că Mannering o folosea pe Anna Wetherell
pentru a scoate aurul din defileu, eludând astfel taxele percepute de bancă.
— Ce tot spune? întrebă Mannering. Care-i răspunsul lui?
— Spune o poveste înfiorător de lungă, zise Frost.
Într-adevăr – şi era acum rândul lui Ah Sook să rămână cu gura căscată. Anna Wetherell ascunsese în haine o comoară?
Anna, căreia Mannering nu-i dădea voie să poarte nici măcar o poşetă, de teama hoţilor? Nu-i venea să creadă aşa ceva!
Ah Quee continuă să vorbească.
Nu putea uita vechiul lui resentiment faţă de Dick Mannering, căci nu exista niciun dubiu că din cauza acestuia era el nevoit să rămână legat de o mină sterilă. Avea acum prilejul să
se răzbune pentru răul pricinuit şi, totodată, să îşi câştige libertatea. Ah Quee a început să o invite pe Anna Wetherell la el acasă, în fiecare săptămână, întotdeauna când era ameţită de opiu, fiindcă atunci când pleca din spelunca lui Ah Sook era întotdeauna foarte somnoroasă şi buimacă; de cele mai multe ori, adormea în câteva momente după ce sosea, îmbiată de dogoarea sobei lui Ah Quee. Lucrul acesta îi convenea lui Ah Quee. Odată
ce Anna se instala confortabil pe laviţa de cărămidă a sobei, el îi descosea rochia, cu acul şi aţa în mână. Înlocuia micile pepite din tivul ei cu greutăţi de plumb, ca nu cumva rochia să i se pară
Annei mai uşoară, când se trezea; dacă se mişca în somn, îi punea la buze o cană cu băutură tare şi o îndemna să o bea toată.
Ah Quee încerca să descrie cum fusese ascuns aurul în volanele rochiilor Annei, însă braţul lui Mannering continua să-l ţină strâns, ceea ce nu-i permitea să îşi completeze descrierea cu gesturi, aşa că recurse la metafore pentru a descrie cum fusese cusut metalul în corsetul ei şi în jurul turnurii de la spate – „ca o armură”, spuse el, iar Ah Sook, care era întotdeauna încântat de expresiile poetice, zâmbi uşor. Anna avea patru rochii în total, spunea Ah Quee, fiecare conţinând, din estimările lui, aur în valoare de aproximativ o mie de lire sterline. Ah Quee lucra până
ce golea fiecare rochie, topind până la cel mai mic firicel de aur, în formele lui metalice, şi inscripţionând fiecare drug astfel obţinut cu numele minei de care el era legat prin contract – ca şi cum metalul ar fi fost extras pe căi cinstite şi legale din pietrişul de pe terenul de exploatare Aurora. Pentru un timp, adăugă el, a fost foarte fericit: după ce îşi achita garanţia datorată, putea să
se întoarcă în sfârşit în Guangzhou ca un om bogat.
— Ei? zise Mannering uitându-se la Ah Sook şi bătând nervos
din picior. Care-i schema? Ce ţi-a zis?
Dar Ah Sook uitase să mai facă pe interpretul. Se uita uimit la Ah Quee. Povestea i se părea incredibilă! Mii de lire sterline...
Anna ascunsese mii de lire în rochiile ei timp de luni de zile! Păi, asta însemna o avere din care pe puţin zece oameni ar fi putut trăi în lux, fără să mai facă nimic toată viaţa. Cu o asemenea sumă de bani, Anna ar fi putut să cumpere tot ce exista pe malul mării în Hokitika, şi tot i-ar mai fi rămas ceva în buzunar! Dar unde era acum acea comoară?
