clipească sau să întoarcă privirea. Ah Quee, cu gâtul arcuit spre spate, încât i se vedeau muşchii sub piele, pe grumaz, era la fel de încremenit.
— Nu otrăvit, zise Ah Sook după câteva clipe. Eu nu otrăvit Anna.
— Ştiu eu ce spun, zise Mannering. Tu o otrăveşti pe Anna în fiecare zi.
— Dick, interveni Frost exasperat. Chestia asta nu are legătură...
— Cum nu are legătură? răcni Mannering, care aţinti revolverul cam la treizeci de centimetri de capul lui Ah Sook şi apăsă pe trăgaci.
Se auzi un pocnet – Ah Sook ţipă şocat şi îşi zvârli un braţ în sus –, apoi un răpăit de moloz curgând din gaura făcută în perete.
— Îţi spun eu ce legătură are, zbieră Mannering. Anna Wetherell se droghează până cade lată în spelunca împuţită a
acestui individ (şi îndreptă revolverul spre Ah Sook) şase zile din şapte. Individul acesta (şi trase tare de părul lui Ah Quee) îl face hoţ pe Staines. A descoperit, se pare, un secret despre nişte aur şi despre o comoară. Ştiu cu certitudine că Anna Wetherell a fost cu Emery Staines în noaptea când el a dispărut, care a fost, de asemenea, şi noaptea, apropo, când o comoară a ieşit la iveală
într-un loc foarte ciudat şi când Anna şi-a pierdut minţile! La dracu’, Charlie, nu-mi spune tu mie că n-are legătură!
În următorul moment, toţi cei patru bărbaţi vorbiră în acelaşi timp.
Ah Quee spuse:
— Ligoh sih hai ngh wiuh...
Frost spuse:
— Dacă eşti aşa de sigur în privinţa minei Aurora...
Ah Sook spuse:
— Ngor moh zou choryeh...
Mannering spuse:
— Cineva i-a dat aurul ăla lui Crosbie Wells!
Şi atunci, din spatele lui Charlie Frost veni încă un glas:
— Ce Dumnezeului se întâmplă aici?
Era negustorul comisionar Harald Nilssen. Se aplecă trecând pe sub buiandrugul scund al uşii şi privi în jurul lui uluit.
Căţeaua sări bucuroasă pe el, amuşinându-i tivul hainei şi manşetele. Nilssen se aplecă şi o prinse din spatele urechilor.
— Ce se întâmplă aici? repetă el. Pentru numele lui Dumnezeu, Mannering, se-aude vocea ta de la o poştă! Toţi gălbejiţii se bleojdesc pe la ferestre!
Mannering înşfăcă şi mai strâns pămătuful de păr de la ceafă
lui Ah Quee.
— Harald Nilssen, strigă el. Martorul acuzării! Ai picat la ţanc, ca să dai o mână de ajutor.
— Stai cuminte, spuse Nilssen împingând-o pe Holly spre podea şi punând mâna pe capul ei, ca să o potolească. Mai încet!
Dacă mai ţipi aşa, o să ne trezim cu sergentul aici. Ce te-a apucat?
— Tu te-ai dus la coliba lui Crosbie, continuă Mannering fără
să coboare vocea. Tu ai văzut că aurul fusese topit, nu-i aşa?
Diavolul ăsta gălbejit ne ia drept proşti!
— Da, spuse Nilssen netezindu-şi mantoul plouat ca şi cum ar fi vrut să scoată apa din ţesătură. Am văzut că aurul fusese prelucrat. Acesta, de fapt, este motivul pentru care am venit aici.
Dar ai fi putut să mă întrebi încetişor. Ai spectatori, să ştii!
— Vezi? îi spunea Mannering lui Ah Quee. Şi el a venit ca să
te facă să vorbeşti! Şi el o să-ţi pună pistolul la cap!
— Ba să am pardon, spuse Nilssen. Eu n-am venit să ţin pistolul la capul nimănui! Şi nu mă sfiesc să te întreb din nou ce naiba te-a apucat. E urât ce faci.
— Nu vrea să-şi bage minţile în cap, spuse Frost, care nu voia să fie implicat în această treabă urâtă.
— Lasă-l pe el să vorbească! se răţoi Nilssen. Ce se întâmplă
aici?
Vom omite răspunsul lui Mannering la această întrebare, mai ales că a fost deopotrivă inexact şi incendiar; vom omite, de asemenea, discuţia care a urmat, în timpul căreia Mannering şi Nilssen au descoperit că scopul venirii lor în Chinatown era unul şi acelaşi, iar Frost, care intuia bine că negustorul comisionar îl bănuia că ar fi avut un amestec în vânzarea averii lui Wells, a păstrat tăcerea, cu un aer posac. Clarificările au luat ceva timp, aşa că abia după aproape zece minute conversaţia s-a orientat, în sfârşit, spre aurarul Ah Quee, care era în continuare ţinut de ceafă, cu gâtul într-o poziţie neplăcută şi umilitoare. Mannering a sugerat să-i taie cu totul părul împletit în coadă, ca să-l facă pe individ să priceapă gravitatea situaţiei, şi tot smucea de ţeasta lui Ah Quee, în timp ce spunea asta, în mod evident încântat de gestul lui, de parcă ar fi cântărit o pradă de război. Codul etic adoptat de Nilssen nu permitea totuşi umilirea, la fel cum codul lui estetic nu permitea noţiunea de urât; din nou, şi-a făcut cunoscută dezaprobarea, pornind o ceartă cu Mannering, ceea ce a întârziat suplimentar eliberarea lui Ah Quee şi i-a provocat lui Holly o veselie cu lătrături de nestăpânit.
