— Da, zise Ah Sook. Foarte bine.
— Înseamnă că Wells a stat pe o avere de la bun început!
spuse Nilssen scuturând din cap. Banii erau ai lui, de fapt!
Niciunul dintre noi n-a crezut asta.
Mannering arătă spre Ah Quee.
— Şi el? zise acesta. Ştia şi el despre chestia asta?
— Nu, spuse Ah Sook.
Mannering izbucni nervos:
— Şi-atunci ce naiba mai înseamnă toate astea? Era opera lui, da, nu uitaţi, opera lui în coliba lui Crosbie! Aur topit şi prelucrat de mâna lui Johnny Quee!
— Poate că Crosbie Wells era în cârdăşie cu el, spuse Frost.
— Aşa a fost? zise Nilssen arătând spre Ah Quee. Era în cârdăşie cu Crosbie Wells?
— El nu cunoaşte Crosbie Wells, spuse Ah Sook.
— Oh, pentru numele lui Hristos, nu se poate! exclamă
Mannering.
Harald Nilssen se uita de la un chinez la celălalt, iscoditor, ca şi cum ar fi vrut să descopere pe faţa lor dovada unei complicităţi. Nilssen era foarte bănuitor cu chinezii, mai ales că
nu avusese ocazia să cunoască direct pe vreunul; convingerile lui nu depindeau de fapte empirice, iar adesea erau infirmate
categoric de realitate, ceea ce nu îl determina însă să-şi schimbe opinia. Stabilise, de multă vreme deja, că toţi chinezii erau duplicitari, şi aşa aveau să rămână în ochii lui, indiferent de dovezile contrare pe care le-ar fi căpătat ulterior. Uitându-se acum la Ah Quee, Nilssen îşi aminti de teoria conspiraţiei pe care Joseph Pritchard i-o expusese mai devreme în acea după-amiază:
„Dacă nouă ni se înscenează ceva, atunci i se înscenează poate şi lui. ” — Altcineva este în spatele acestei chestii, spuse el. Altcineva este implicat aici.
— Da, zise Ah Sook.
— Cine? întrebă Nilssen, nerăbdător să afle.
— Nu o să scoţi nimic inteligibil de la el, spuse Mannering.
Nu merită să-ţi răceşti gura cu el, ascultă-mă pe mine.
Dar minerul răspunse, iar răspunsul lui îi surprinse pe toţi cei aflaţi în cameră.
— Te Rau Tauwhare, spuse el.
VENUS ÎN CAPRICORN
În care văduva ne împărtăşeşte din filosofia ei de viaţă;speranţele lui Gascoigne sunt spulberate; şi aflăm ceva noudespre Crosbie Wells.
Plecând de la Gridiron, Aubert Gascoigne traversase direct la Hotelul Drumeţul, astfel identificat printr-o firmă pictată, care atârna în două lanţuri prinse de o bară ieşită în afară. Pe această
firmă, care nu conţinea niciun fel de cuvânt, se vedea pictată
silueta unui bărbat mergând cu bărbia ridicată în vânt, cu coatele depărtate de trup şi cu o boccea spânzurată de un băţ
sprijinit pe umăr. După alura fudulă a siluetei, am putea fi îndreptăţiţi să presupunem că această pensiune era rezervată în exclusivitate bărbaţilor; într-adevăr, întregul hotel părea să
sugereze o absenţă pronunţată a elementului feminin, aşa cum puteai deduce văzând scuipătoarea de cupru de pe verandă, latrina de lemn de afară şi lipsa draperiilor. Însă, în realitate, aceste aspecte denotau mai degrabă parcimonie decât vreun principiu de funcţionare: Drumeţul nu făcea discriminare între sexe, respectând consecvent politica de a nu pune întrebări clienţilor, de a nu le promite nimic şi de a nu-i taxa decât cu cele mai mici tarife pentru fiecare noapte de cazare. În aceste condiţii, cine trăgea la acest hotel era dispus să se mulţumească, desigur, cu foarte puţin – sau, oricum, aşa îşi făcuse socoteala şi locatara din acel moment, doamna Lydia Wells, care avea un adevărat talent de a trăi chivernisit.
Lydia Wells obişnuia întotdeauna să îşi ia o poză
extravagantă, astfel încât să poată simula surpriza, râzând, când venea cineva. În salonaşul Hotelului Drumeţul, Gascoigne o găsi lungită pe sofa, bălăngănindu-şi papucul în vârful piciorului, cu braţul desfăcut larg şi cu capul rezemat de o pernă; în cealaltă
mână ţinea strâns un roman într-o ediţie de buzunar, ca şi cum cartea ar fi fost un accesoriu de mare desfătare. Obrajii înroşiţi cu fard şi expresia lascivă fuseseră detalii fabricate cu câteva momente înainte de sosirea lui Gascoigne, deşi acesta nu avea de unde să ştie. Lui îi creau impresia, cum era şi intenţia femeii, că
naraţiunea în care fusese absorbită era extrem de licenţioasă.
Când Gascoigne ciocăni uşor în tocul uşii (un gest de politeţe, din moment ce uşa era deschisă), Lydia Wells se dezmetici, făcu
ochii mari şi scoase un râset cristalin. Închise cartea cu o pocnitură sugestivă, dar o azvârli pe taburet astfel încât coperta şi titlul să fie foarte la vedere.
Gascoigne făcu o plecăciune, iar când se îndreptă, lăsă să-i zăbovească privirile asupra ei, savurând imaginea, căci Lydia Wells era o femeie de o mare frumuseţe, pe care îţi făcea plăcere să o contempli. Avea, poate, vreo patruzeci de ani, deşi putea la fel de bine să aibă doar treizeci de ani şi să pară mai matură, sau cincizeci de ani şi să arate tânără pentru vârsta ei; cifra exactă
nu voia să o dezvăluie. Intrase în acea perioadă ambiguă a vârstei mijlocii, care întotdeauna pare să atragă atenţia asupra propriei ambiguităţi, căci atunci când Lydia era copilăroasă, aerul ei copilăros era cu atât mai vizibil din cauza vârstei reale, iar când era înţeleaptă, aerul ei înţelept era cu atât mai impresionant la o persoană atât de tânără. La faţă, semăna cu o vulpe: cu ochii uşor oblici şi nasul cârn, te ducea cu gândul la o creatură vioaie şi scormonitoare. Avea buze cărnoase, iar dinţii, când şi-i arăta, aveau o formă delicată, alcătuind o dantură perfectă. Cu părul arămiu şi lucios, bărbaţii o numeau „roşcată”, iar femeile
„şatenă”, o nuanţă ce părea că se întunecă în mişcare, ca o flacără. În acel moment, Lydia îşi strânsese părul la spate într-un coc făcut din codiţe împletite, o pieptănătură complicată care îi acoperea atât ceafa, cât şi creştetul. Era îmbrăcată cu o toaletă în dungi dintr-o mătase cenuşie într-o tentă sumbră, cu toate astea, nu se putea spune că purta doliu, la fel cum nici despre expresia Lydiei nu s-ar fi putut spune că era de femeie matură, dar nici propriu-zis de fată. Rochia avea o croială cu guler înalt, încheiat în nasturi, un malacof înfoiat şi mâneci bufante, forme umflate menite să scoată în evidenţă pieptul voluminos al Lydiei şi să îi micşoreze talia, totodată. În capătul de jos al acestor mâneci enorme, mâinile ei – unite acum pentru a sugera cât era de încântată să-l vadă pe Gascoigne în cadrul uşii – păreau foarte mici şi foarte fragile, ca nişte mânuţe de păpuşă.
