— Domnul Gascoigne, rosti ea savurându-i parcă numele.
Dar sunteţi singur!
— Vă transmit regrete, spuse Gascoigne.
— Îmi transmiteţi regrete şi provocaţi alte profunde regrete, spuse Lydia măsurându-l din cap până-n picioare. Daţi-mi voie să ghicesc: o migrenă?
Gascoigne scutură din cap şi relată, cât de succint putea el, incidentul cu revolverul Annei, cu care aceasta trăsese un glonţ
orb. Îi povesti adevărul. Lydia exclama speriată şi îl presa cu
întrebări, iar el răspundea pe îndelete, însă într-o stare de adâncă epuizare, judecând după tremurul din voce. În cele din urmă, i se făcu milă de el, aşa că îi oferi un scaun şi un pahar de băutură, ambele acceptate de el cu promptitudine şi uşurare.
— N-am decât gin, din păcate, spuse ea.
— Gin cu apă, minunat.
Gascoigne se aşeză pe fotoliul de lângă sofa.
— Are un miros oribil, spuse Lydia cu amabilitate. Va trebui să te strâmbi şi să suporţi. Ce proastă am fost, când mă gândesc acum, că n-am adus cu mine o ladă de ceva de la Dunedin. Până
acum n-am găsit un dram de băutură acceptabilă în oraşul acesta.
— Anna are în cameră o sticlă de coniac spaniol.
— Spaniol? se miră Lydia părând interesată.
— Jerez de la Frontera, spuse Gascoigne. Andaluzia.
— Sunt sigură că aş adora coniacul spaniol, zise Lydia Wells.
Mă întreb de unde o fi având sticla.
— Îmi pare rău că n-a putut să fie aici ca să-ţi spună
personal, zise Gascoigne cumva automat, însă, când Lydia îşi vârî piciorul la loc în papuc, ridicându-şi fustele ca să îşi arate gambele ce se profilau dolofane sub ciorapii lungi, Gascoigne reflectă că, în fond, nu-i părea prea rău.
— Da, ne-am fi simţit nespus de bine împreună, zise Lydia.
Dar putem amâna foarte uşor expediţia, cu menţiunea că abia aştept să ies în oraş. Doar dacă n-ai vrea să mergi dumneata la cumpărături, în locul Annei. Poate că ai o pasiune pentru pălăriile de damă!
— Aş putea simula o pasiune, zise Gascoigne, iar Lydia râse din nou.
— Nicio pasiune nu poate fi simulată, spuse ea cu voce joasă.
Se ridică de pe sofa şi se duse la bufet, unde o sticlă simplă
şi trei pahare erau puse pe o tavă de lemn.
— Nu sunt surprinsă, să ştii, adăugă ea întorcând în sus două dintre pahare şi lăsându-l pe al treilea cu gura în jos.
— Te referi la pistol? Nu eşti surprinsă că a încercat din nou să îşi pună capăt zilelor?
— O, Doamne, nu, nu asta am vrut să spun, zise Lydia oprindu-se cu sticla în mână. Nu sunt surprinsă să te văd aici singur.
Gascoigne se înroşi.
— Am procedat cum mi-ai cerut, spuse el. Nu i-am spus numele dumitale; i-am zis că era o surpriză. Că urma să meargă
cu o doamnă să se uite la pălării, aşa i-am spus. A încântat-o ideea. Şi ar fi venit, dacă nu se întâmpla povestea aceea cu revolverul. A tulburat-o profund, iar după aceea n-a mai fost într-o stare propice pentru plimbare.
Simţea că turuia fără rost. Ce femeie minunată, această
văduvă Wells! Cu câtă eleganţă i se arcuia la spate acea turnură
înfoiată!
— Dumneata ai fost atât de drăguţ să-mi faci pe plac în nesăbuinţa mea, spuse Lydia Wells, alinându-l. Ascultă-mă pe mine, când o femeie se apropie de vârsta mea, simte nevoia să
facă pe zâna bună măcar din când în când. Îi place să mişte din nuieluşa ei magică şi să facă vrăji spre binele fetelor tinere. Nu, nu, am ştiut că nu mi-ai stricat surpriza. Pur şi simplu, am avut o presimţire că Anna nu va veni. Eu am premoniţii, Aubert.
Îi aduse lui Gascoigne paharul, şi odată cu el un iz amărui şi învăluitor de lămâi proaspăt tăiate – căci în acea dimineaţă îşi înălbise pielea şi unghiile cu suc de lămâie.
— Am jurat să nu-ţi trădez încrederea şi m-am ţinut de cuvânt, repetă Gascoigne, care dintr-un motiv necunoscut, simţea nevoia să fie permanent lăudat.
— Bineînţeles, îl aprobă Lydia. Bineînţeles! Ştiu că nu eşti omul care să facă aşa ceva!
— Dar sunt sigur că dacă ar fi ştiut că era vorba despre dumneata...
