Moody rămase surprins de reacţia celorlalţi.
— Nu cred că vreo parte din povestirea voastră ar fi fost modificată sau trecută sub tăcere intenţionat, replică el, mai precaut de data asta, uitându-se pe rând la fiecare. Am vrut doar să remarc că nimeni nu trebuie să îşi însuşească fără
discernământ ceea ce alţi oameni consideră a fi adevărat.
— Dar de ce?
Această întrebare veni simultan din mai multe părţi.
Moody reflectă câteva momente.
— Într-o sală de tribunal, spuse el într-un târziu, un martor jură să spună adevărul: mai precis, adevărul lui. Este de acord cu doi parametri. Mărturia lui trebuie să cuprindă adevărul şi, de asemenea, mărturia lui trebuie să conţină numai adevărul. Doar al doilea dintre aceşti parametri este o limitare propriu-zisă.
Primul, desigur, este în mare parte o chestiune de discernământ.
Prin adevăr înţelegem aici toate faptele şi impresiile pertinente pentru chestiunea în cauză. Tot ceea ce nu este pertinent nu este doar irelevant, ci şi, în multe cazuri, în mod intenţionat înşelător.
Domnilor (deşi această formulă de adresare era inadecvată, ţinând seama de caracterul pestriţ al adunării din sală), eu susţin cu tărie că nu există adevăruri propriu-zise, ci doar adevăruri pertinente, or, pertinenţa, trebuie să-mi daţi dreptate, este întotdeauna o chestiune de perspectivă. Nu cred că vreunul dintre voi a comis un sperjur astă-seară. Mă bizui pe faptul că
mi-aţi spus adevărul şi numai adevărul. Însă perspectiva din care fiecare a vorbit diferă de la unul la altul, aşa că vă rog să mă
iertaţi dacă nu pot să consider povestea voastră completă.
Cuvintele lui induseră tăcerea în cei de faţă, iar Moody îşi dădu seama că îi ofensase.
— Bineînţeles, adăugă el mai încet. Afirmaţia mea este inoportună, din moment ce nu aţi încheiat încă povestirea, spuse el uitându-se de la unul la altul. N-ar fi trebuit să vă întrerup.
Repet că nu am vrut să jignesc pe nimeni. Vă rog, continuaţi.
*
Charlie Frost se uita cu curiozitate la Ah Sook.
— De ce-ai spus asta, domnule Sook? zise el. De ce ai spus că ştii un secret despre Crosbie Wells?
Ah Sook îşi întoarse privirea spre Frost, evaluând cu cine avea de-a face.
— Crosbie Wells a dat lovitura în Dunstan, zise el. Multe pepite, mult aur, mult. Om foarte norocos.
— Crosbie Wells a dat lovitura? repetă mirat Nilssen.
— Ce? spuse şi Mannering ridicându-şi privirea. A dat lovitura? Şi cât a scos?
— În Dunstan, spuse Sook Yongsheng din nou, uitându-se în continuare la Frost. Om foarte norocos. Mare avere. Foarte bogat.
Nilssen păşi în faţă, ceea ce-l cam deranjă pe Frost, fiindcă, în fond, el fusese cel care iniţiase acest şir de întrebări. Însă
Nilssen şi Mannering păreau să fi uitat amândoi că Frost era şi el
acolo.
— Acum cât timp? se interesă Nilssen. Când?
— Doi, răspunse Ah Sook ridicând două degete.
— Acum doi ani! exclamă Mannering.
— Cât? Cât aur a scos? spuse Nilssen.
— Multe mii.
— Dar cât – patru? întrebă Nilssen ridicând patru degete.
Patru mii?
Ah Sook ridică din umeri; nu ştia.
— Dar de unde ştii asta, domnule Sook? spuse Frost. De unde ştii ca domnul Wells a dat peste un filon bogat în Dunstan?
— Am întrebat escorta, zise Ah Sook.
— N-a avut încredere în bancă! spuse Mannering. Ce părere ai de chestia asta, Charlie? N-a avut încredere în bancă!
— Care escortă – Gilligan? Sau Gracewood & Spears? spuse Nilssen.
— Gracewood & Spears.
— Vasăzică, Crosbie Wells a dat lovitura în Dunstan, apoi a angajat firma Gracewood & Spears ca să expedieze comoara de pe terenul aurifer? spuse Frost.
