— Şi-ar fi revenit într-o clipită!
— Da, şi-ar fi revenit.
(Această convingere, reluată cam anemic, se baza pe faptul că, în mod repetat, Lydia îl asigurase că ea şi Anna fuseseră
cândva cele mai bune prietene. În temeiul acestor asigurări, Gascoigne se învoise să regizeze „surpriza” Lydiei, prin care cele două femei urmau să se reîntâlnească şi să-şi reia imediat vechea relaţie apropiată – o ofertă atipică pentru Gascoigne. Nu-i stătea în fire să le rezolve altora nişte lucruri pe care ar fi putut foarte bine să şi le rezolve singuri, iar manipularea socială de orice fel îi crea o senzaţie de disconfort moral: prefera să fie manipulat decât să tragă el sforile. Însă, aşa cum s-a văzut destul de limpede deja, Gascoigne era oarecum îndrăgostit de Lydia Wells –
o nesăbuinţă suficient de puternică încât să-l împingă nu numai să acţioneze contrar înclinaţiilor lui, ci şi, de asemenea, să şi le modifice.)
— Biata Anna Wetherell, spuse Lydia Wells. Fata asta este prototipul ghinionului în viaţă.
— Shepard, comandantul penitenciarului, e de părere că
Anna şi-a pierdut minţile.
— Comandantul Shepard! exclamă Lydia Wells râzând veselă.
Mda, în acel domeniu el e un adevărat expert. Poate că are dreptate.
Gascoigne nu avea niciun fel de opinie despre George Shepard, pe care nu-l cunoştea prea bine, şi nici despre zănatica de nevastă-sa, pe care nu o cunoştea deloc. Gândurile lui se întoarseră la Anna. Regreta deja tonul aspru cu care îi vorbise mai devreme în odaia ei din Hotelul Gridiron. Gascoigne nu putea niciodată să păstreze supărarea prea mult timp: imediat ce trecea momentul conflictului, îl cuprindeau remuşcările.
— Biata Anna, o compătimi şi el cu voce tare. Ai dreptate, este o figură nefericită. Nu poate aduna banii de chirie, iar proprietarul vrea s-o dea afară. Dar nici nu vrea să încalce doliul pe care şi l-a impus şi să facă trotuarul din nou. Nu concepe să
întineze memoria pruncului pe care l-a pierdut, iar în felul acesta, înţelegi, situaţia ei este disperată. Da, este o figură
nefericită.
Gascoigne vorbea cu admiraţie şi compasiune.
— O, dar neapărat trebuie să vină să stea cu mine, neapărat!
sări Lydia cu insistenţă, de parcă îi sugerase de ceva vreme această idee lui Gascoigne, când în realitate ea abia lansase propunerea. Poate să doarmă în pat cu mine, ca o soră – poate chiar are o soră undeva departe; poate că îi duce dorul. O, Aubert, neapărat spune-i să vină la mine. Roag-o tu asta din partea mea.
— Dar crezi că ar vrea?
— Biata Anna mă adoră, spuse Lydia cu fermitate. Suntem cele mai apropiate prietene. Suntem ca două porumbiţe sau, oricum, aşa am fost în Dunedin anul trecut. Dar timpul şi distanţa nu contează în faţa unei afinităţi sincere: ne vom regăsi una pe cealaltă. Trebuie să aranjăm acest lucru. Neapărat.
Trebuie să o faci să vină.
— Eşti de o generozitate admirabilă, dar, poate, şi excesivă, spuse Gascoigne zâmbindu-i îngăduitor. Ştii ce meserie are Anna. Ar trage după ea acea meserie, fie numai şi din cauza reputaţiei ei întinate. În afară de asta, nu are niciun ban.
— O, prostii: bani se pot face întotdeauna pe un teren aurifer, zise Lydia Wells. Anna poate să lucreze pentru mine. Duc dorul unei cameriste. O „doamnă de companie”, cum se spune în lumea bună. În trei săptămâni, minerii vor uita că a fost târfă
vreodată! Nu mă vei convinge să renunţ la idee, Aubert, nu vei reuşi! Sunt foarte încăpăţânată când îmi pun în minte ceva, iar acum mi-am pus în minte acest lucru.
— Bun, zise istovit Gascoigne, privind în jos spre pahar. Vrei să mă duc înapoi, vizavi, să o întreb?
Lydia torcea parcă, satisfăcută.
— Nu trebuie să faci nimic decât dacă doreşti cu adevărat.
Mă voi duce eu. Mă voi duce la ea diseară.
— Dar aşa n-o să mai fie nicio surpriză, spuse Gascoigne. Şi îţi doreai atât de mult să fie o surpriză pentru ea.
Lydia îşi apăsă mâna pe mâneca lui.
— Nu, zise ea pe un ton categoric. Sărăcuţa de ea a avut parte de prea multe surprize. E timpul să se mai relaxeze; e timpul să-i poarte cineva de grijă. O voi lua sub aripa mea. O voi răsfăţa!
— Chiar eşti capabilă de o asemenea bunătate în tot ce faci?
spuse Gascoigne zâmbind. Am o viziune cu tine: doamna cu feştila, trecând de la un pat la altul, arătându-şi blândeţea...
— Mă bucur că ai rostit acest cuvânt, zise Lydia.
— Blândeţe?
— Nu, viziune. Oh, Aubert, dacă ai ştii câte noutăţi am! Abia aştept să ţi le spun.
— Noutăţi despre moştenire? întrebă Gascoigne. Aşa de repede!
Gascoigne nu înţelegea exact situaţia relaţiilor dintre Lydia Wells şi răposatul ei soţ, Crosbie. I se părea ciudat cum cei doi trăiseră la atâtea sute de kilometri depărtare unul de celălalt –
Lydia în Dunedin, iar Crosbie în adâncurile Văii Arahura, un loc unde Lydia Wells nu fusese niciodată până acum, la aproape două săptămâni după decesul soţului ei. Doar nişte superficiale raţiuni de bună-cuviinţă îl împiedicaseră pe Gascoigne să o întrebe pe Lydia de-a dreptul despre căsnicia ei, căci era curios, iar Lydia nu părea să sufere prea mult din cauza morţii lui. Îşi lua un aer confuz şi stupid ori de câte ori numele lui Crosbie era menţionat.
Dar Lydia clătina din cap.
— Nu, nu, nu, spuse ea. N-are nimic de-a face cu asta.
