Avea senzaţia că un întreg orizont de posibilităţi se închisese pentru el, ca şi cum luminiţa de la capătul tunelului se stinsese, ca şi cum o uşă i se trântise în nas. Practic, de când o văzuse prima oară pe Lydia Wells, Gascoigne fabulase în mintea lui că
aceasta i-ar putea deveni iubită într-o bună zi. Şi-o imaginase în căsuţa lui, o văzuse ca aievea scuturându-şi zulufii roşcaţi lângă
patul lui, şi-o închipuise aprinzând plita lui dimineaţa, îmbrăcată
într-un capot de finet; plăsmuise în gând zilele ameţitoare ale
începutului dragostei lor, construirea casei în care aveau să
locuiască împreună, apoi ei doi, mereu nedespărţiţi toată viaţa.
Gascoigne visa la toate astea fără vreun sentiment de ruşine sau jenă, ba chiar fără să sesizeze măcar că mintea lui o luase razna.
I se păruse, pur şi simplu, ceva firesc: ea era văduvă, el era văduv. Erau amândoi nişte străini veniţi într-un oraş
necunoscut, unde ajunseseră să se cunoască şi să se apropie unul de celălalt. Nu părea chiar atât de improbabil ca până la urmă să se şi îndrăgostească unul de celălalt.
Dar acum, când ştia că Lydia Wells era logodită, Gascoigne era nevoit să renunţe la fantezia lui, or, a renunţa la fantezia lui însemna să şi-o asume şi să admită cât de stupidă era. La început, i-a fost milă de el însuşi, dar în scurt timp, pe măsură ce şi-a analizat amărăciunea, a constatat că îl amuza absurditatea acestui sentiment.
— Sunt în culmea fericirii, spuse văduva.
Gascoigne zâmbea.
— Şi cum o să te numesc atunci, dacă nu vei mai fi doamna Wells?
— Oh, Aubert, spuse văduva. Noi doi suntem cei mai buni prieteni. De ce mă mai întrebi? E simplu, poţi să mă strigi Lydia, bineînţeles.
(Vom interveni lapidar cu observaţia că Aubert Gascoigne şi Lydia Wells nu erau nicidecum cei mai buni prieteni: în realitate, nu se cunoşteau decât de trei zile. Gascoigne o întâlnise prima oară pe văduvă joi după-amiaza, când aceasta venise la Judecătorie ca să se intereseze în legătură cu averea soţului ei răposat, o avere care fusese deja găsită şi depusă la bancă de către alte persoane. Gascoigne a înregistrat cererea doamnei Wells de revocare a actului prin care coliba fusese vândută, iar pe parcursul acestui demers, cei doi au început să converseze.
Văduva a revenit la tribunal vineri dimineaţă, iar Gascoigne, îmboldit de vizibilul interes cu care aceasta părea să îl trateze, a rugat-o să îi permită să o invite la dejun. Doamna Wells a acceptat propunerea şi, din cochetărie, s-a arătat surprinsă, iar Gascoigne, ţinându-i umbreluţa de soare, a însoţit-o vizavi, la restaurantul Maxwell, unde a comandat două farfurii cu supă de orz, cea mai albă pâine din meniu şi o carafa de vin sec, apoi a instalat-o pe doamna Wells la loc de cinste, lângă fereastră.
Foarte rapid, s-a dovedit că Lydia Wells şi Aubert Gascoigne aveau foarte multe de discutat şi, totodată, foarte multe lucruri în comun. Doamna Wells era foarte curioasă să afle tot ce se
întâmplase de când se prăpădise soţul ei, un subiect care, fireşte, l-a condus pe Gascoigne la Anna Wetherell şi la straniul incident care făcuse ca aceasta să fie descoperită zăcând aproape moartă
pe drumul spre Kaniere. Informaţia a uimit-o pe Lydia Wells, cu atât mai mult cu cât, îi explică ea, Anna Wetherell era o cunoştinţă mai veche de-a ei. Fata locuise câteva săptămâni la pensiunea ei din Dunedin, înainte de a pleca, în anul următor, să-şi câştige existenţa pe terenurile aurifere din Hokitika, iar în acea perioadă petrecută împreună ajunseseră să fie foarte apropiate. Acesta a fost momentul din conversaţia lor când Lydia şi-a născocit „surpriza”. Imediat după ce au terminat dejunul, l-a trimis pe Gascoigne la Gridiron, unde acesta a informat-o pe Anna Wetherell că în după-amiaza următoare, la ora două, urma să aibă plăcerea de a fi invitată la cumpărături de către o persoană ce prefera să rămână secretă.)
— Dacă ai un logodnic – şi o nouă afacere, spunea Gascoigne acum, pot spera, aşadar, că şederea dumitale în Hokitika nu va fi de scurtă durată?
— Omul are întotdeauna dreptul să spere, declară Lydia Wells, care avea o recuzită întreagă de asemenea replici retorice, din care îi plăcea să citeze, punctându-le apoi cu câte o pauză
teatrală.
— Am dreptate dacă presupun că investiţia de aici a fost făcută cu ajutorul logodnicului dumitale? Îmi imaginez că e un om foarte bogat!
Dar văduva râdea.
— Aubert, spuse ea, degeaba încerci să mă tragi de limbă!
— Credeam că asta şi voiai.
— Da, dar voiam doar să încerci, nu şi să reuşeşti să-mi smulgi secretul!
— Mi se pare un capriciu tipic feminin, spuse Gascoigne pe un ton sec.
— Poate, ripostă văduva cu un râs scurt. Dar noi, femeile, suntem pline de discernământ – iar mie mi se pare că nu ai avea motive să mă contrazici.
Ceea ce a urmat a fost un schimb de complimente destul de siropos, un joc în care atât văduvul, cât şi văduva au constatat că îşi găsiseră un partener pe măsură. Preferând să nu transcriem aici această conversaţie dulceagă, vom sări peste ea, descriind în schimb cu mai multe amănunte ceea ce altminteri, în mod eronat, ar putea trece drept o profundă slăbiciune de caracter din partea francezului.
Gascoigne era fascinat de Lydia Wells şi admira enorm spectaculozitatea frazelor şi a manierelor ei, dar nu îi acordase toată încrederea lui. Nu trădase secretul Annei Wetherell, iar în ceea ce îi povestise Lydiei despre Anna nu pomenise nimic despre aurul care fusese descoperit în rochia oranj a acesteia cu o săptămână în urmă, aur care acum se afla ascuns într-un sac de făină, vârât sub patul lui. De asemenea, Gascoigne descrisese întâmplările din 14 ianuarie ca şi cum ar fi crezut că Anna încercase, într-adevăr, să îşi curme viaţa, intuind că, în aşteptarea unei explicaţii mai bune, era mai prudent să nu atragă atenţia asupra nenumăratelor mistere ale acelei seri. Ştia foarte bine că Anna nu avea habar despre ce se întâmplase în acele ceasuri de după miezul nopţii – sau, formulând altfel ideea, despre cine uneltise totul – şi nu voia să o pună cumva în pericol.
Prin urmare, Gascoigne respectă povestea „oficială”, potrivit căreia Anna era o posibilă sinucigaşă, fiind găsită zăcând în nesimţire pe marginea drumului. Adoptase aceeaşi perspectivă
când discutase incidentul cu alte persoane, ceea ce însemna că
nu trebuia să facă mari eforturi pentru a păstra acest punct de vedere şi în momentul de faţă.
Faptul că Aubert Gascoigne era în continuare fascinat de Lydia Wells şi nu se întâmplase ca nenumăratele ei capricii să-i trezească brusc suspiciunea constituie un aspect pe care nu îl putem apăra prea uşor. Ţinem să subliniem că atracţia se formase dinainte ca el să fi aflat motivul prezenţei ei la Judecătorie; se formase, de fapt, dinainte ca văduva să-şi fi rostit numele. Dar acum Gascoigne ştia că Lydia avusese o relaţie foarte misterioasă cu soţul ei răposat; acum ştia că averea misterioasă care fusese descoperită în coliba defunctului era actualmente în litigiu. Ştia că nu trebuia să se încreadă în ea – şi mai ştia că atunci când era cu ea o adoraţie pură şi suavă îi umplea cămările sufletului. Raţiunea nu poate ţine piept dorinţei: o dorinţă pură şi puternică devine ea însăşi un fel de raţiune.
Lydia emana o splendoare rară, de modă veche, iar Gascoigne ştia asta, ca şi cum faptul acesta ar fi fost demonstrat în mod logic. Ştia că trăsăturile ei de felină rafinată fuseseră preluate intacte dintr-un ev mai vechi şi mai bun. Ştia că forma încheieturii mâinii ei şi a gleznei erau fără asemuire şi că vocea ei...
Dar am adus deja suficiente argumente; e cazul să revenim la scena prezentă.
Gascoigne pusese paharul jos.
— Eu cred că e bine că urmează să te măriţi, spunea el. Eşti mult prea fermecătoare ca să rămâi văduvă în continuare.
— Dar poate, zise Lydia Wells, poate că sunt prea fermecătoare ca să devin din nou soţie?
