— Cine-a zis că nu mi-am achitat datoriile? zise ea. Doar că
i-am oferit tipului două variante. I-am zis că putea lua cele o sută
de lire sub formă de aur pur sau că putea să mă aibă pe mine.
Nu ca târfă, preciza ea, văzând expresia de pe chipul lui Gascoigne. Ca soţie, prostuţule. Despre Crosbie era vorba. El a făcut alegerea. Şi ştii deja ce-a ales!
Gascoigne rămăsese cu gura căscată.
— Crosbie Wells, îngăimă el.
— Da, spuse văduva. Ne-am căsătorit chiar în acea seară.
Ce-i, Aubert? În niciun caz nu aveam de unde să scot o sută de lire sterline. Nici nu mi-a trecut prin gând că roata s-ar putea opri vreodată pe jackpot; avusesem grijă să reglez ruleta pentru ca niciodată să nu se întâmple aşa ceva! N-aş fi fost solvabilă. Aş
fi dat faliment cu totul Nu pot să cred că eşti şocat!
— Mărturisesc că sunt, un pic, zise Gascoigne, deşi şocul lui provenea dintr-o mare uimire. Păi, nu înţeleg, îl cunoşteai deja pe tip?
— Bineînţeles că nu, spuse Lydia Wells. Ce idei moderne poţi avea.
Gascoigne se înroşi.
— Nu la asta m-am referit, spuse el, după care se grăbi să
continue: Desigur, dacă în felul acesta evitai bancruta afacerii, cum spuneai...
— Eram teribil de nepotriviţi, bineînţeles, iar după o lună, nici nu mai suportam să ne vedem în ochi. Era de aşteptat. Da, a
fost lucrul cel mai bun la care ne-am fi putut aştepta amândoi, ţinând seama de circumstanţe.
Gascoigne se întreba de ce soţii Wells nu au aranjat un divorţ, însă nu-i venea să pună această întrebare, de teamă să
nu-i rănească onoarea, aşa că se mulţumi doar să mişte înţelegător din cap.
— Observă, te rog, că sunt foarte modernă în aceasta privinţă, adăugă Lydia. Trebuie să fii de acord cu atitudinea mea circumspectă, care m-a determinat să insist pentru o separare în fapt, şi nu un divorţ! Ai fost căsătorit şi dumneata, domnule Gascoigne.
Observă cochetăria cu care-i folosise numele de familie şi îi zâmbi.
— Da, zise el. Dar hai să nu mai vorbim despre trecut; hai să
vorbim despre prezent, şi despre viitor, şi despre tot ce ne aşteaptă de-acum încolo. Povesteşte-mi despre transformările pe care vrei să le faci în acest hotel.
Lydia era încântată să fie lăsată să se desfăşoare. Sări în picioare şi, împreunându-şi mâinile teatral, ca o cântăreaţă pe scenă, păşi în faţă pe lângă taburet. Răsucindu-se pe călcâie, aruncă o privire largă prin salonaş, cuprinzând din ochi fereastra cu geamlâcuri, pereţii cu tencuială subţire, drapelul Angliei, cam zdrenţuit, salvat neîndoielnic de pe vreo epavă şi prins în cuişoare, vertical, pe peretele din faţa ferestrei.
— Voi schimba denumirea localului, desigur, spuse ea. Nu se va mai numi Drumeţul, ci va fi Norocul Drumeţului.
— Sună melodios.
Remarca o măguli. Îndepărtându-se câţiva paşi de sofa, îşi desfăcu larg braţele.
— Voi avea draperii – nu pot suporta camerele fără draperii –
şi recamiere în stil modern. În camera de zi va exista un fel de cabină cu uşi batante, ca un confesional – foarte asemănător cu un confesional. Salonaşul din faţă va fi un fel de sală de aşteptare. Şedinţele de spiritism le voi ţine aici, desigur. O, am tot felul de idei. Voi prezice viitorul, voi întocmi hărţi natale pentru horoscopul individual şi voi ghici în cărţi de tarot. Sus la etaj... Dar ce-i asta? Eşti încă sceptic, Aubert!
— Nu mai sunt sceptic! Mi-am schimbat părerea, spuse Gascoigne întinzându-se să o prindă de mână – un gest motivat parţial de încercarea de a-şi ascunde un zâmbet.
( Era sceptic, un sceptic sadea, şi nu putea să nu pufnească
în râs când o auzea cum graseia rostind tarrrot.) Strângând-o de
mână, adăugă:
— Mi-aş dori foarte mult să fiu răsplătit pentru că mi-am schimbat părerea.
— În această chestiune, eu sunt expertul, iar dumneata eşti profanul, spuse Lydia Wells. E bine să ţii minte asta, indiferent cât de nefavorabilă ar fi opinia dumitale despre alte tărâmuri.
Braţul ei atârna moale între ei, precum al unei doamne care aşteaptă să îi fie sărutate inelele de pe degete, iar Gascoigne îşi înfrână impulsul de a-i ridica mâna ca să i-o sărute cu adoraţie.
— Ai dreptate, spuse el strângând-o de mână din nou. Ai perfectă dreptate.
Îi dădu drumul, iar Lydia se duse spre poliţa căminului.
— Te voi răsplăti cu o informaţie, spuse ea, dar cu condiţia să
mă iei foarte în serios, la fel de în serios cum ai face cu un bărbat.
— Bineînţeles, murmură Gascoigne luându-şi un aer solemn şi rezemându-se de spătar.
