Tauwhare se crispă.
— De ce?
— Am auzit că era o veche cunoştinţă de-a domnului Wells.
Din câte se pare, există o treabă neterminată între ei doi. Ceva legat de o crimă.
Tauwhare nu spunea nimic, deşi mijise ochii bănuitor.
— Ştii ceva despre asta? spuse Devlin.
Când, în dimineaţa de 14 ianuarie, Te Rau Tauwhare îi spusese lui Francis Carver, pe un preţ de doi şilingi, unde locuia Crosbie Wells, nu considerase că punea în pericol viaţa prietenului său. Propunerea în sine nu era ceva neobişnuit, la fel nici maniera pecuniară în care fusese concretizată. Oamenii ofereau adesea recompense pentru veşti despre camarazi de-ai lor care se pierduseră pe terenurile aurifere: nu numai fraţi, ci şi părinţi, unchi, fii, datornici, parteneri şi ortaci. Desigur, exista în
ziar pagina persoanelor dispărute, însă nu toţi minerii ştiau să
citească şi, oricum, prea puţini dintre ei aveau răgazul sau înclinaţia de a ţine pasul cu ştirile zilnice. De aceea, era mai ieftin şi, adesea, mai eficient să oferi o recompensă pentru o informaţie obţinută verbal. Tauwhare şi-a încasat fericit cei doi şilingi; când, mai târziu în aceeaşi seară, l-a văzut pe Carver venind spre coliba lui Wells, ciocănind la uşă şi apoi intrând, nu i-a trecut prin minte că putea fi ceva dubios. A decis să doarmă
în acea noapte pe deal, lângă capcanele lui, astfel încât Carver şi Wells să poată rămâne împreună, între patru ochi. Presupunea că Francis Carver era un vechi asociat de-al lui Wells din perioada când acesta stătuse în Dunedin, iar mai departe de această presupunere nu s-a dus cu gândul.
A doua zi dimineaţă totuşi, Wells a fost găsit mort; în ziua înmormântării, sub patul lui a fost descoperit un flacon de laudanum; la câteva zile după aceea, a ieşit la iveală că, în noaptea de 14 ianuarie, profitând de întuneric, corabia lui Carver, Godspeed, a părăsit portul pe furiş, deşi plecarea era programată pentru o altă dată. Tauwhare era îngrozit. Toate dovezile păreau să indice că Francis Carver jucase un rol în moartea pustnicului, or, dacă acest lucru era adevărat, însemna că Te Rau Tauwhare îi pusese la dispoziţie mijloacele de a face asta, spunându-i explicit unde putea fi găsit Wells! Şi mai oribil chiar: fusese plătit pentru această trădare.
Capacitatea de a-şi stăpâni emoţiile, care făcea parte integrantă din concepţia lui despre sine, îi interzicea lui Tauwhare să acţioneze cu nesăbuinţă. Ideea că îşi trădase prietenul pentru bani i se părea profund ruşinoasă, iar această
ruşine se manifesta ca o indignare plină de dezgust, îndreptată
simultan atât spre interior, cât şi spre exterior. Şi-a petrecut zilele de după înmormântarea lui Wells într-o stare de sumbră
indispoziţie, scrâşnind din dinţi, trăgându-se de moţul de pe frunte şi blestemându-l pe Francis Carver la fiecare pas.
Întrebarea lui Devlin a provocat o revenire a acestei sumbre indispoziţii. Scăpărând din ochi şi ridicând bărbia, Tauwhare spuse furios:
— Dacă există o treabă neterminată între ei, acum e terminată.
— Bineînţeles, zise Devlin ridicând palmele, pentru a domoli nervii tânărului. Dar, mai e ceva: am auzit un zvon undeva, cum că ar fi fost fraţi, Crosbie Wells şi Carver. S-ar putea să fie doar o figură de stil, cum spuneai tu, dar am vrut să fiu sigur.
Tauwhare era consternat de această informaţie; ca să-şi ascundă consternarea, se încruntă sumbru la capelan.
— Tu ştii ceva despre asta?
— Nu, spuse Tauwhare scuipând parcă vorba.
— Wells nu ţi-a pomenit niciodată despre un tip pe nume Carver?
— Nu.
Sesizând că Tauwhare devenise mai arţăgos, Devlin decise să
adopte o altă tactică.
— Cum se descurca Crosbie Wells cu graiul maori?
— Nu la fel de bine ca mine cu engleza, spuse Tauwhare.
— În privinţa asta n-am niciun dubiu! Vorbeşti englezeşte extrem de bine.
Tauwhare îşi ridică bărbia.
— Am călătorit cu prospectori. Am fost călăuză în munţi pentru mulţi oameni.
Devlin zâmbea.
— Ştii, spuse el. Simt în tine prezenţa unui suflet pereche, Te Rau. Cred că noi doi nu suntem prea diferiţi – ne place să
împărtăşim altora poveştile noastre, graiul nostru, ne place să ne găsim fraţi printre semenii noştri. Da, eu cred că noi doi nu suntem deloc prea diferiţi.
Spunând aceste cuvinte, Devlin vorbise mai degrabă
instinctiv decât raţional. Anii de vocaţie clericală îl învăţaseră că
era prudent întotdeauna să începi printr-un punct de conexiune sau să construieşti un asemenea punct, dacă nu exista deja o conexiune. Această practică nu era neapărat lipsită de probitate, însă era adevărat că, dacă i s-ar fi cerut, Devlin nu ar fi fost în stare să descrie cât de cât amănunţit această părelnică
similaritate, fără să alunece direct în generalităţi.
— Eu nu cred în Dumnezeu, spuse Tauwhare încruntându-se.
— Şi totuşi există atât de multă credinţă în tine, replică
Devlin. Eu cred că tu ai rugăciunea în sânge şi că asta te-a adus astăzi aici. Ca să te reculegi la mormântul scumpului tău prieten, ca să te rogi pentru el, de fapt.
