prăvălit peste malul de lut –, iar pustietatea acestei privelişti, divizată în trei elemente (pământ, apă, aer), fără vreun copac care să întrerupă linia orizontului şi fără vreun contur care să
îndulcească forma terenului, îţi şoca simţurile într-o asemenea măsură, încât, în scurt timp, simţeai nevoia să te întorci cu spatele la mare, preferând să vezi munţii din est, care azi erau ascunşi în spatele unei cortine mişcătoare de nori albi. În josul falezei, după pâlcul de acoperişuri din Hokitika, se aşternea
lunca largă şi cafenie a râului Hokitika şi curbura cenuşie a bancului de nisip; dincolo de râu, linia coastei continua spre sud, estompată de pâclă şi distanţă, până când dispărea înghiţită
complet de ceaţa din depărtări.
— Este un cadru plăcut, spuse tânărul maori.
— Cu siguranţă, deşi trebuie să spun că nu mi s-a întâmplat încă să întâlnesc vreun colţ de natură care să nu-mi placă în ţara asta, spuse Devlin coborând câţiva paşi şi întinzând mâna jovial.
Numele meu este Cowell Devlin. Din păcate, nu-mi amintesc numele tău.
— Te Rau Tauwhare.
— Te Rau Tauwhare, repetă solemn Devlin. Îmi pare bine.
Tauwhare nu mai auzise această formulă de salut, aşa că
păstră tăcerea, încercând să înţeleagă rostul enunţului; în acest răstimp, Devlin continuă:
— Ai fost foarte bun prieten cu Crosbie Wells, asta îmi amintesc.
— Singurul lui prieten, îl corectă Tauwhare.
— Ah, dar chiar şi cu un singur prieten bun, orice om se poate considera norocos.
Tauwhare nu răspunse imediat. După câteva clipe, zise:
— Eu l-am învăţat korero maori.
Devlin mişcă aprobator din cap.
— I-ai făcut cunoscut graiul tău. I-ai făcut cunoscute poveştile poporului tău. Ce prietenie frumoasă se clădeşte pe aceste pietre de temelie.
— Da.
— L-ai numit pe Crosbie Wells fratele tău, continuă Devlin.
Îmi amintesc asta: ai rostit acest cuvânt în noaptea aceea la Tabăra Poliţiei, noaptea dinainte ca trupul lui să fie îngropat.
— E o figură de stil.
— Da, aşa este, însă sentimentul din spatele ei este foarte frumos. Rostind acel cuvânt, ai afirmat, simplu, că l-ai îndrăgit pe acel om şi l-ai iubit, aşa cum ai iubi pe unul de-al tău! „Frate”
este un alt cuvânt pentru dragoste, cred eu. Dragostea pe care alegem să o oferim, cu bucurie, semenilor noştri.
Tauwhare reflectă la asta, apoi spuse:
— Pe unii fraţi nu-i poţi alege.
— Ah, spuse Devlin. Nu, într-adevăr. Nu ne putem alege rudele de sânge, nu-i aşa? Nu ne putem alege familia. Da, ai subliniat bine deosebirea. Foarte bine.
— Şi într-o familie, continuă Tauwhare încurajat de această
laudă, doi fraţi pot fi oameni foarte diferiţi.
Devlin râse.
— Corect din nou, spuse el. Fraţii pot fi foarte neasemănători. Ştii, eu am avut doar surori. Patru surori, şi toate mai mari decât mine. Am fost răsfăţatul lor.
Devlin tăcu, vrând să-i ofere lui Tauwhare prilejul de a vorbi de bunăvoie despre familia lui, însă băştinaşul repetă doar remarca lui despre fraţi, pentru a doua oară, părând foarte încântat de perspicacitatea lui.
— Mă gândeam, Te Rau, dacă aş putea să te întreb ceva despre Crosbie Wells, spuse Devlin dintr-odată.
Asta fiindcă Devlin nu uitase povestea pe care o auzise, fără
să vrea, în acea dimineaţă, în restaurantul Hotelului Palace.
Politicianul Alistair Lauderback avea convingerea, dintr-un motiv misterios, că răposatul Crosbie Wells şi şantajistul Francis Carver ar fi fost fraţi, în ciuda faptului că nu păreau să poarte acelaşi nume; totuşi, Lauderback refuzase să spună de ce credea acest lucru. Poate că Tauwhare, ca bun prieten al lui Wells, ştia ceva despre asta.
Tauwhare se încruntase.
— Să nu mă întrebi despre comoară, spuse el. Eu nu ştiu nimic despre comoară. M-au chestionat deja – judecătorul, poliţia, temnicerul de la puşcărie. Nu vreau să dau răspunsurile din nou.
— O, nu, pe mine nu mă interesează comoara, spuse Devlin.
Voiam să te întreb despre un om pe nume Carver. Francis Carver.
