Tauwhare clătină din cap.
— Eu nu mă rog pentru Crosbie. Eu îmi amintesc de el.
— Asta e foarte bine, spuse Devlin. E minunat. Aducerea aminte este un bun punct de pornire, declară el şi, cu buricele degetelor lipite unele de altele, îşi înclină în jos mâinile astfel împreunate, adoptând postura lui clericală. Adesea rugăciunile
încep ca amintiri. Când ne amintim de cei pe care i-am iubit şi cărora le ducem dorul, în mod firesc sperăm să fie feriţi de primejdii şi fericiţi, oriunde s-ar afla. Acea speranţă se preschimbă în dorinţă, şi ori de câte ori o dorinţă este exprimată, fie şi în tăcere, fie şi fără cuvinte, devine suplicaţie. Poate nu ştim cui ne adresăm; poate că ne rugăm înainte de a şti, de fapt, cine ne ascultă sau înainte chiar de a crede că există cineva care ne ascultă, însă eu consider că este un început minunat dacă ne facem obiceiul de a ne aminti de oamenii pe care i-am iubit. Când ne amintim cu drag de alţi oameni, le dorim sănătate, fericire şi tot ce poate fi mai bun pentru ei. Acestea sunt rugăciunile unui creştin. Creştinul priveşte în afara lui, Te Rau; mai întâi îi iubeşte pe ceilalţi, apoi se iubeşte pe sine. Din acest motiv, creştinul are mulţi fraţi. Asemănători şi neasemănători. Căci nici unii dintre noi nu suntem prea diferiţi unii de alţii – nu crezi? –, atunci când suntem percepuţi dintr-un punct de vedere colectiv.
(Noi percepem într-adevăr, din unghiul privilegiat al acestui punct de vedere colectiv, că Te Rau Tauwhare şi Cowell Devlin sunt efectiv foarte similari sub nenumărate aspecte; cel mai pertinent dintre acestea totuşi este menit să rămână neobservat.
Nici unul, nici celălalt nu este suficient de curios încât să tulbure impasibilitatea trufaşă a celuilalt, şi nici să-l determine să îşi iasă
din carapace: sunt meniţi să rămână de-a pururi proximali, unul ca manifestare a propriei exprimări de sine, celălalt ca dovadă a ei.)
— O rugăciune nu trebuie să fie neapărat o suplicaţie, desigur, adăugă Devlin. Unele rugăciuni sunt o expresie de bucurie; altele sunt o expresie de gratitudine. Însă există
speranţă în orice sentiment frumos, Te Rau, chiar şi atunci când îţi aminteşti o persoană din trecut. Omul pătruns de rugăciune, omul bun la suflet, este întotdeauna plin de speranţă; este întotdeauna optimist. Speranţa vine din puterea rugăciunii.
Tauwhare, care ascultase sceptic această predică, mişcă doar din cap.
— Ai vorbit cu înţelepciune, adăugă el compătimindu-şi interlocutorul.
În general, concepţia lui Tauwhare despre rugăciune era limitată la invocaţiile ritualice de factură oratorică. Obedienţa impusă faţă de whaikorero 20 producea în el, aşa cum se întâmpla cu toate ritualurile verbale şi ceremoniale, un sentiment de 20 Discurs solemn, folosind figuri de stil (lb. maori).
centralitate şi calm, la care nu ar fi putut – şi nici nu ar fi dorit –
să ajungă prin forţe proprii. Senzaţia era complet diferită de dragostea pe care o simţea pentru familia lui – o emoţie percepută ca o tresărire scumpă în adâncul inimii –, şi diferită, de asemenea, de mândria faţă de el însuşi, pe care o percepea ca pe o ardoare stăpânită, o înălţătoare certitudine că niciun om nu ar putea vreodată să se compare cu el şi că niciun om nu ar îndrăzni vreodată să încerce acest lucru. Această senzaţie aparte avea rădăcini mai adânci decât bunătatea naturală pe care o simţea atunci când privea cum mama lui desfăcea midii şi aduna carnea alunecoasă dinăuntru într-un coş de in cu gura largă, pus pe ţărm, şi ştia, în timp ce se uita la ea, că dragostea lui era frumoasă şi întru totul pură; această senzaţie aparte, aşadar, era mai profundă decât epuizarea virtuoasă pe care o resimţea după
o zi de trudă, când stivuise proviziile în rua kumara 21, sau adunase lemne, ori împletise harakeke 22 până când i se înroşiseră şi îi amorţiseră buricele degetelor. Te Rau Tauwhare era un om pentru care actul de iubire era adevărata religie, iar altarul acestei religii nu putea fi înlocuit cu niciun fel de idoli.
— Vrei să mergem la mormânt împreună? spuse Devlin.
Placa funerară de lemn care marca mormântul lui Crosbie Wells fusese deja afectată de clima de pe coastă. Două săptămâni trecuseră de când pustnicul fusese condus la groapă, dar placa de lemn se umflase deja şi pe faţa exterioară apăruseră pete de mucegai negru, care se întindeau ca pecinginea. Textul scrijelit de dogar se mai estompase, iar dârele subţiratice de vopsea trecuseră de la alb la un galben murdar, lăsând impresia, în ciuda anului morţii înscris pe lemn, că omul decedase de foarte mult timp. Mormântul nu fusese năpădit încă de licheni sau ierburi şi, cu toată ploaia din ultima vreme, părea sterp, nu ca un morman de pământ reavăn, ci ca un pământ bătătorit, pe care nimeni nu-l va mai răscoli vreodată.
Epitafurile preferate aici erau în special fericirile din Matei sau versetele citate adesea din Psalmi. Îndemnurile de a dormi în pace nu aveau darul de a linişti totuşi, aşa cum s-ar fi întâmplat în parohii cu uliţe pietruite şi garduri vii, la vreo cincisprezece mii de kilometri depărtare. Locul de odihnă veşnică pentru Crosbie Wells se afla printre cei pierduţi sau înecaţi în mare, căci pe lotul 21 „Magazia de cartofi dulci” (lb. maori).
22 „Fire de in” (lb.maori).
viitorului cimitir de la Seaview nu erau deocamdată decât o mână
de plăci funerare, iar cele mai multe dintre de reprezentau memoriale ridicate în onoarea unor vase care naufragiaseră sau se pierduseră pe mare: Glasgow, City of Dunedin, New Zealand, ca şi cum oraşe întregi, naţiuni întregi porniseră cândva spre Coastă, dar eşuaseră pe uscat, sau se scufundaseră, ori dispăruseră cu totul. În dreapta pustnicului se afla un memorial închinat brigantinei Oak 23 , prima navă care se scufundase la gura râului Hokitika, un fapt gravat cu sumbră premoniţie pe lespedea verzuie; în stânga lui Wells era o placă funerară de lemn, doar un pic mai mare decât o plachetă, pe care nu apărea niciun nume, ci doar un stih, fără autor: „VREMILE MELE SUNT
ÎN MÂINILE TALE”. Nu prea departe de cimitir, se afla locul viitoarei puşcării a lui George Shepard, a cărei fundaţie fusese deja calculată şi măsurată, dimensiunile fiind marcate cu alb de plumb direct pe sol.
Era prima oară când Tauwhare se încumetase să vină la Seaview de la înmormântarea lui Wells, o ceremonie care avusese loc în faţa câtorva persoane adunate acolo de formă şi în ciuda ploii torenţiale. Din aceste considerente, la care se adăuga viteza cu care fuseseră rostite binecuvântările convenţionale, înmormântarea lui Wells întruchipase tot ce putea fi mai supărător şi mai anost. Inutil să mai spunem că Te Rau Tauwhare nu fusese poftit să contribuie la slujba religioasă; de fapt, George Shepard îi poruncise, mişcând ameninţător din degetul lui butucănos, să tacă din gură pe tot parcursul ritualului, în afară de momentul când capelanul rostea „Amin” –
un cor la care Tauwhare nu şi-a alăturat totuşi glasul, fiindcă
binecuvântarea lui Devlin a fost înghiţită de răpăitul ploii. I s-a dat voie totuşi să ajute la coborârea coşciugului lui Wells în noroiul din groapă şi la aruncarea pământului ud deasupra, vreo treizeci, patruzeci, cincizeci de lopeţi cu totul. Şi-ar fi dorit să
facă acest lucru de unul singur, căci grupul adunat acolo a umplut groapa la repezeală, iar lui Tauwhare i s-a părut că totul s-a terminat mult prea rapid. Bărbaţii, ridicându-şi gulerele până
la urechi, şi-au încheiat nasturii la haină, şi-au luat uneltele mânjite de pământ şi au pornit unul după altul înapoi la vale pe poteca noroioasă, spre căldura şi lumina din oraşul Hokitika, unde şi-au aruncat paltoanele, s-au şters pe faţă şi şi-au pus pantofi de casă, în locul cizmelor îmbibate de apă.
23 „Stejar” (lb. engleză).
Tauwhare se apropia tăcut de mormântul prietenului său, urmat de Devlin, care-şi ţinea mâinile împreunate, cu o expresie senină pe faţă. Tauwhare se opri la aproximativ doi metri de placa funerară de lemn şi privi spre mormânt de parcă s-ar fi uitat din uşă la patul unui muribund şi i-ar fi fost teamă să
păşească în odaie.
Tauwhare nu-l văzuse niciodată pe Crosbie Wells altundeva decât în Valea Arahura. În niciun caz nu-l văzuse vreodată aici, pe această faleză uitată de lume şi devastată de cer. Păi nu-i spusese lui omul de nenumărate ori că el îşi dorea să-şi sfârşească zilele pe coclaurile din Valea Arahura? Era absurd ca locul de veci pentru el să fie aici, printre oameni care nu erau fraţii lui, pe un sol pe care nu-l muncise şi nu-l îndrăgea, în timp ce scumpa lui colibă stătea goală şi părăsită la douăzeci de kilometri distanţă! În solul acela ar fi trebuit el să-şi găsească
odihna veşnică. Pământul acela se cuvenea să fi preschimbat moartea lui în viaţă fertilă. În Valea Arahura, se gândea Tauwhare, ar fi trebuit să fie îngropat Crosbie Wells până la urmă. La marginea luminişului, poate... sau lângă micuţa lui grădină... ori pe latura dinspre nord a colibei, într-un petic de soare.
Te Rau Tauwhare veni mai aproape – în odaia fantomatică, la picioarele patului fantomatic. Un val de vinovăţie îl copleşi subit.
Oare să se confeseze până la urmă capelanului, mărturisind că
el, Tauwhare, provocase moartea lui Crosbie? Da, se va spovedi; iar Devlin se va ruga pentru el ca pentru sufletul unui creştin.
Tauwhare se ghemui pe vine, puse binişor palma pe pământul ud care acoperea inima lui Crosbie şi o ţinu acolo.
— Seara-i sălaş de plângere, iar dimineaţa, de bucurie, spuse Devlin.
— Whatu ngarongaro he tangata, toitu he whenua.24
— Dumnezeu să îl aibă în paza Lui; Dumnezeu să ne aibă în paza Lui şi să primească rugăciunea noastră pentru el.
Palma lui Tauwhare se afundase în sol, lăsându-şi amprenta acolo; văzând asta, ridică mâna un pic şi, cu vârful degetelor, netezi urma.
