emanciparea cetăţenilor evrei, Löwenthal a considerat că ar fi fost o lipsă de respect faţă de memoria părinţilor lui dacă ar fi acceptat postul. Era sfâşiat sufleteşte. Löwenthal nutrea o frică
de catastrofe exagerată şi avea tendinţa ca, în contemplarea propriei persoane, să se analizeze, despicând firul în patru; motivele lui pentru aceste acţiuni erau întotdeauna nenumărate şi raţionalizate la maximum. Vom trece peste motivele propriu-zise şi vom remarca doar că Löwenthal nu a ales nici să
se mute la Ilmenau şi nici să rămână în Hanovra. Imediat după
decesul părinţilor lui, a părăsit definitiv Europa, decis să nu se mai întoarcă niciodată acolo. Fratele său, Heinrich, a preluat afacerea din Hanovra a tatălui lor, iar Benjamin Löwenthal, cu diploma de studii în mână, s-a îmbarcat pe un vas, traversând Atlanticul spre America, unde, timp de luni, ani şi decenii după
aceea, şi-a repetat în gând exact această poveste, în exact aceste cuvinte, în exact acest fel.
Repetiţia este o fortificaţie fără egal. De-a lungul timpului, concepţia lui Löwenthal despre povestea trecutului său s-a fixat şi (în virtutea fixităţii ei) era de neatacat. A pierdut capacitatea de a vorbi despre viaţa lui altfel decât în termenii prescrişi de el, potrivit cărora el era un om moral; el era un om confruntat cu un paradox; el era un om care făcuse ce trebuia, care făcea ce trebuia, care va face ce trebuie. Toate alegerile lui, în mintea lui, fuseseră alegeri morale. A încetat să mai fie capabil să facă
distincţia între preferinţa personală şi imperativul moral şi a încetat să mai accepte că o asemenea distincţie era posibilă. Ca o consecinţă a tuturor acestor aspecte, ajunsese acum să îl muştruluiască pe Charlie Frost cu atâta aplomb.
Frost îşi coborâse privirea.
— Ştiu să fiu discret, spuse el încetişor. Nu trebuie să vă
neliniştiţi în privinţa mea.
— Mă voi duce să vorbesc personal cu Tom, declară
Löwenthal traversând din doi paşi încăperea şi deschizând uşa, ca funcţionarul bancar să plece. Îţi mulţumesc pentru invitaţie.
Ne vedem diseară la Coroana.
*
Întorcându-se din Kaniere, Dick Mannering se dusese imediat la Hotelul Gridiron, unde îl găsise pe Edgar Clinch singur, în biroul lui personal, aşezat la masa de lucru. Bogătaşul luă loc, fără să fie poftit, vorbi o vreme despre întâmplările din
cursul după-amiezii şi, foarte pe scurt, descrise întrunirea pe care îşi propuseseră să o aibă în acea seară. Participanţii stabiliseră, din raţiuni de prudenţă, să se întâlnească pe teren neutru, iar fumoarul Hotelului Coroana, considerat drept încăperea cea mai neatrăgătoare din cel mai nepopular local al oraşului Hokitika, li se păruse tuturor membrilor viitoarei reuniuni alegerea cea mai înţeleaptă. Mannering vorbea cu exuberanţă, fiindcă îi plăcea foarte mult ideea unei întruniri de taină; dintotdeauna visase să fie membru al unei bresle de lungă
tradiţie, cu istorii misterioase, ierarhii feudale şi coduri stricte. La un moment dat totuşi sesiză că hotelierul nu părea să asculte prea atent. Clinch îşi plasase ambele mâini cu palmele în jos pe biroul din faţa lui, ca şi cum ar fi vrut să se opună unui vânt năvalnic, iar pe parcursul lungii peroraţii a lui Mannering nu se clintise din această poziţie, deşi continuase să arunce priviri îngrijorate prin odaie. Faţa lui, de obicei rumenă, era foarte palidă, iar mustaţa îi zvâcnea nervos.
— Arăţi de parcă te macină ceva, pe onoarea mea, spuse Mannering în cele din urmă, pe un ton cam morocănos, fiindcă
era sigur că, indiferent care ar fi fost ideea care îl frământa pe Clinch, în niciun caz nu avea cum să fie la fel de palpitantă ca după-amiaza lui în Chinatown sau ca perspectiva unei întruniri secrete pentru a discuta stupefianta dispariţie a unui om foarte bogat.
— Văduva a fost aici, spuse Edgar Clinch cu glas cavernos.
Avea treabă cu Anna, aşa mi-a zis. A urcat la etaj, şi după nicio jumătate de ceas a coborât din nou cu Anna după ea.
— Lydia Wells?
— Lydia Wells, repetă ca un ecou Clinch.
În gura lui, numele femeii suna ca un blestem.
— Când?
— Adineauri, spuse Clinch. Au plecat împreună exact înainte să ajungi tu aici.
Clinch amuţi din nou.
— Nu mă face să mă rog de tine, mârâi Mannering nervos.
— Se cunosc! izbucni Clinch. Cele două se cunosc – Lydia şi Anna! Sunt cele mai bune prietene!
Această dezvăluire nu era o noutate pentru Mannering, care era un client frecvent la Casa marilor delicii din Dunedin şi le văzuse pe cele două femei împreună în acel local; de fapt, la Casa marilor delicii o angajase Mannering prima oară pe Anna Wetherell în slujba lui.
— Bun, şi care-i problema? zise el ridicând din umeri.
— Prieteşug la cataramă, spuse Clinch pe un ton sumbru.
Sunt în cârdăşie amândouă, Dick. Ca hoţii la drumul mare!
exclamă Clinch.
Cu adevărat, îşi zicea Mannering, Clinch putea fi teribil de agasant atunci când era supărat; devenea absolut neinteligibil.
Cu voce tare, spuse:
— Te referi la recursul făcut de văduvă în instanţă?
— Ştii tu perfect despre ce vorbesc, spuse Clinch. Ştii tu.
— Ce? zise Mannering. E vorba despre comoară? Ce?
— Nu comoara lui Wells. Cealaltă comoară.
