Rochie de doliu, o abureală. Tipa e în cârdăşie cu Lydia Wells – şi amândouă clocesc ceva împreună.
*
Sook Yongsheng şi Quee Long păşeau hotărâţi pe drumul care ducea din Kaniere în Hokitika, amândoi îmbrăcaţi identic: pălării cu borul lat, pelerine de postav şi galoşi de pâslă. Se lăsa noaptea, aducând cu ea o scădere rapidă a temperaturii şi preschimbând băltoacele cafenii de pe marginea drumului în oglinzi albăstrui şi lucioase. Era puţin trafic, doar câte o căruţă
sau vreun călăreţ singuratic îndreptându-se spre căldura şi luminile oraşului din faţă, până la care mai aveau de mers încă
vreo trei kilometri, deşi se auzea deja vuietul mării, un zgomot surd şi monoton, peste care se suprapunea uneori ţipătul vreunui pescăruş, ca un strigăt plutind subţiratic şi imponderabil deasupra foşnetului ploii.
Cei doi bărbaţi purtau o discuţie în cantoneză.
— Nu există aur în mina Aurora, spunea Ah Quee.
— De unde eşti tu aşa de sigur?
— Lotul este steril. E ca şi cum pământul ar fi fost deja săpat şi scormonit.
— Chiar şi un lot deja săpat poate oferi surprize, replică Ah Sook. Ştiu mulţi oameni care îşi câştigă existenţa din deşeuri de minerit.
— Ştii mulţi chinezi care îşi câştigă existenţa din deşeuri de minerit, îl corectă Ah Quee. Şi pe urmă afli că sunt bătuţi, ba chiar ucişi de alţi bărbaţi, care n-au avut privirea suficient de ageră.
— Banii sunt o povară, spuse Ah Sook, care cita adesea acest proverb.
— O povară pe care o resimt cel mai acut cei săraci, spuse Ah Quee, uitându-se pieziş spre tovarăşul lui de drum. Şi afacerile tale au mers cam încet în ultima vreme.
— Aşa e, spuse Ah Sook pe un ton plat.
— Târfa nu mai are chef să fumeze.
— Da. Nu-mi pot explica de ce.
— Poate şi-a găsit un alt furnizor.
— Poate.
— Dar tu nu crezi asta.
— Nu ştiu ce să mai cred.
— Îl bănuieşti pe spiţer.
— Da; printre alţii, şi pe el.
Ah Quee cugetă câteva clipe, după care spuse:
— Nu cred că averea pe care eu am descoperit-o i-a aparţinut vreodată Annei.
— Nu, îi dădu dreptate Ah Sook. Probabil că aşa e. În fond, Anna nici măcar nu a remarcat furtul.
Ah Quee îi aruncă o privire:
— Tu consideri că acţiunea mea a fost un furt?
— Nu vreau să îţi lezez onoarea, începu Ah Sook, dar pe urmă ezită.
— Insinuarea ta te trădează de la sine, Sook Yongsheng.
Ah Sook îşi băgă capul în pământ.
— Iartă-mă. Sunt ignorant, iar ignoranţa mea străluceşte mai puternic decât aş vrea eu.
— Chiar şi oamenii ignoranţi au opiniile lor, spuse Ah Quee.
Spune-mi: tu mă consideri un hoţ?
— Dorinţa de a păstra secretul despre o faptă este ceea ce defineşte un furt, spuse într-un final băieşul, cumva cu stângăcie.
— Spunând asta, lezezi onoarea mai multor oameni, nu doar pe a mea!
— Dacă vorbesc neadevărat, îmi voi înghiţi cuvintele.
— Vorbeşti neadevărat, se răţoi Ah Quee. Când un om găseşte un bulgăre de aur pe terenurile aurifere, nu proclamă
asta sus şi tare. Dimpotrivă, ascunde bulgărele de aur şi nu le spune nimic ortacilor lui. Aici, pe terenurile aurifere, toţi oamenii devin secretoşi. Doar un prost povesteşte în gura mea ce-a descoperit el. Nici tu nu te-ai comporta altfel, Sook Yongsheng, dacă ai da peste o comoară de aur.
— Dar aurul despre care vorbeşti tu nu a fost descoperit pe un teren aurifer, spuse Ah Sook. Tu ai găsit comoara în buzunarul unei femei; ai luat-o de la ea, nu din sol.
— Femeia nu avea habar ce purta asupra ei! Era ca un miner care poposeşte cu cortul lângă un râu bogat în aur, dar nu vede nimic, nu bănuieşte nimic.
