Tonul acestui bilet era frenetic, ba chiar dezlânat, însă Nilssen nu se sinchisi să revadă textul. Aşadar, fără să recitească
scrisoarea, uscă literele cu sugativa, împături hârtia şi aplică
peste ceara roşie sigiliul circular cu emblema Nilssen & Co. Pe urmă, îl strigă pe Albert şi îl instrui să ducă rapid mesajul la spiţeria lui Pritchard de pe strada Collingwood.
După ce Albert plecă, Nilssen îşi atârnă pălăria în cui, se dezbrăcă de paltonul îmbibat de ploaie, îşi puse în loc un halat uscat şi îşi luă pipa, dar chiar şi după ce aprinse tutunul, luă loc şi îşi urcă picioarele pe masă, cu gleznele încrucişate, tot nu reuşi să se liniştească. Avea frisoane. Pielea îi era umedă, iar ritmul bătăilor inimii nu se domolea. Îşi fixă pipa în colţul gurii, cum îi plăcea lui să facă, şi îşi îndreptă atenţia spre subiectul frământării lui: promisiunea pe care i-o făcuse, mai devreme în acea zi, lui George Shepard, comandantul închisorii din Hokitika.
Nilssen se întreba dacă să îşi încalce legământul de tăcere,
împărtăşind detaliile propunerii lui Shepard membrilor adunării din acea seară. Cu siguranţă, chestiunea era relevantă pentru viitoarea lor discuţie, în principal prin faptul că se referea la un procent din averea lui Crosbie Wells, dar, presupunea Nilssen, şi din cauză că antipatia lui Shepard faţă de politicianul Lauderback nu avea legătură doar cu diversele aspecte legate de munca silnică, puşcării şi drumuri. Dacă socoteai că politicianul Alistair Lauderback fusese primul care descoperise cadavrul lui Crosbie Wells, ei bine, se gândea Nilssen, devenea limpede că, de fapt, comandantul penitenciarului era implicat în conspiraţia contra lui Crosbie Wells, la fel ca toţi ceilalţi! Dar cât de mult ştia Shepard şi pe cine slujea dincolo de propriul lui interes? Ştiuse de comoara ascunsă în coliba lui Crosbie Wells? De fapt, Lauderback ştiuse şi el de existenţa comorii? Reflectând profund la toate astea, Nilssen îşi încrucişă gleznele din nou şi îşi puse la loc pipa în gură, ţinând bolul pipei între cârligul degetului arătător şi buricul degetului mare. Indiferent din ce parte ai fi privit problema, se gândea el, era fără putinţă de tăgadă că
George Shepard ştia mult mai multe decât lăsa să se creadă.
Harald Nilssen era obişnuit să atragă atenţia celor din jur, o performanţă pe care o reuşea folosindu-şi inteligenţa, talentul oratoric şi un fel comic de a se da drept ceea ce nu era. Începea să se plictisească foarte repede atunci când era nevoit, dintr-un motiv oarecare, să se plaseze la periferia unei încăperi aglomerate. Vanitatea lui avea nevoie de o stimulare constantă, dar şi de dovada că acea continuă plămădire a personalităţii lui reprezenta un proiect pe care doar el îl controla. Se simţea vexat, acum, la gândul că fusese luat drept un prost, nu fiindcă ar fi considerat că nu merita un asemenea tratament (Nilssen ştia prea bine că era un tip impresionabil şi, adesea, făcea glume pe acest subiect), ci fiindcă nu reuşea să înţeleagă motivaţia lui Shepard de a-l trata astfel.
Pufăia din pipă, plăsmuind în minte viitoarea puşcărie, azilul, eşafodajul spânzurătorii, construit sus, deasupra coastei abrupte. Toate acestea ar fi urmat să fie clădite din comisionul lui şi cu asentimentul lui. „Să-l ia naiba pe George Shepard”, îşi zise el subit. Nu avea niciun fel de obligaţie reală de a păstra secretul lui Shepard – păi, de fapt, nici măcar nu ştia exact care era acel secret! Va comunica solicitarea lui Shepard membrilor adunării din acea seară şi, pe deasupra, le va împărtăşi şi suspiciunile lui vizavi de această persoană. Nu era încă obligat prin contract să păstreze tăcerea. Nu-şi pusese deocamdată
semnătura pe niciun document. Ce importanţă avea toată chestia asta oricum? Clădirea unui penitenciar nu era o proprietate privată. Penitenciarul aparţinea întregului oraş Hokitika. Un penitenciar este construit de către guvern în folosul tuturor supuşilor legii.
În acel moment, Nilssen auzi uşa de la intrare deschizându-se şi închizându-se la loc. Sări în picioare. Era Albert, care se întorsese de la spiţeria lui Joseph Pritchard. Avea jacheta foarte udă, iar când păşi în biroul lui Nilssen, aduse cu el mirosul reavăn de ploaie.
— A ars scrisoarea cum i-am cerut? întrebă Nilssen îngrijorat. Ai stat să vezi cum arde scrisoarea? Ce-ai acolo?
— Răspunsul lui Pritchard, spuse Albert ridicând o foaie de hârtie îndoită.
— Dar am spus că nu trebuia să dea niciun răspuns! Am spus asta clar!
— Da, zise Albert, i-am spus şi eu acelaşi lucru, dar el a ţinut să scrie oricum un mesaj.
Nilssen se uită la documentul din mâna lui Albert.
— Dar măcar a ars scrisoarea mea?
— Da, spuse Albert, apoi ezită.
— Ce? Ce?
— Păi, când i-am zis că trebuie să ardă scrisoarea, a început să râdă, spuse Albert.
— De ce i-a venit să râdă? întrebă Nilssen îngustând privirea suspicios.
— Nu ştiu, spuse Albert. Dar m-am gândit să vă spun că a râs. Poate nici nu are importanţă.
Muşchiul de sub ochiul lui Nilssen începu să zvâcnească.
— A râs când a citit scrisoarea? Când a citit cuvintele?
— Nu, spuse Albert. A râs doar înainte. Când i-am spus că
trebuie să ardă scrisoarea.
— I s-a părut amuzant, da?
— Da, fiindcă i-aţi spus să ardă scrisoarea, zise Albert încuviinţând din cap.
Pipăia cu degetele marginile scrisorii din mână. Îşi dorea enorm să-l întrebe pe patron care era rostul acestei tevaturi, însă
nu ştia cum s-o facă fără să fie muştruluit. Cu glas tare, spuse:
— Nu vreţi să citiţi răspunsul?
Nilssen întinse mâna.
— Dă-mi scrisoarea, zise el. Sper că n-ai citit-o, da?
— Nu, spuse Albert jignit. E sigilată.
— A, da, aşa e, zise Nilssen şi, luând biletul, îl întoarse pe cealaltă parte şi rupse pecetea cu degetele. Tu ce mai aştepţi?
adăugă el înainte de a despături hârtia. Poţi să pleci.
— Acasă? întrebă Albert cu mare regret în glas.
— Da, acasă, nătărăule, spuse Nilssen. Şi poţi să laşi cheia pe birou înainte să pleci.
Dar flăcăul tot nu se dădea dus.
— Venind înapoi încoace, spuse el, când treceam prin dreptul sălii „Prinţul de Wales”, am văzut că e o premieră diseară: un spectacol străin. Domnul Mannering împarte bilete pe gratis –
