semn lui Devlin, îl recunoscu pe tovarăşul de drum al acestuia: era tânărul maori cu care, de asemenea, vorbise mai devreme în acea zi şi cu care, la fel, fusese de o grosolănie impardonabilă.
— Hei, salutare. Ia te uită, reverendul Devlin! Cine-ar fi crezut! Exact omul pe care îl căutam! Salut, Ted, mă bucur să te revăd şi pe tine.
Tauwhare nu răspunse la salut; Devlin însă zâmbi.
— Constat că ai aflat numele meu de familie, zise el. Din păcate, eu încă nu am aflat cum te cheamă pe dumneata.
Balfour întinse mâna, prezentându-se:
— Tom Balfour, zise el zâmbind radios. Da, am trecut pe la Ben Löwenthal, la Times, şi am schimbat câteva cuvinte despre dumneata. De fapt, de câteva ceasuri tot încerc să dau de dumneata. Vreau să te întreb ceva.
— Înseamnă că întâlnirea noastră este cu adevărat providenţială, spuse Devlin.
— Întrebarea mea se referă la Emery Staines, spuse Balfour întrerupându-l. Am auzit că ai cerut informaţii despre el. Ben mi-a povestit că ai fost la el şi te-ai interesat cine a dat anunţul acela în ziar pentru găsirea lui Emery Staines. Vreau să ştiu de ce ai întrebat de el – la Staines mă refer – şi ce legătură ai dumneata cu acest om.
Cowell Devlin stătea la îndoială. Adevărul, desigur, era că
Emery Staines reprezenta unul dintre cele trei nume înscrise pe actul de donaţie pe care el îl luase din cenuşarul sobei lui Crosbie Wells a doua zi după moartea pustnicului. Nu arătase însă nimănui acel act şi hotărâse nici să n-o facă până nu afla mai multe detalii despre persoanele respective. Oare să-l mintă
acum pe Balfour? Nu-i plăcea să rostească neadevăruri, dar poate nu strica să spună doar o parte din adevăr. Îşi muşcă buza nehotărât.
Balfour sesizase ezitarea capelanului, dar o luase drept o admonestare. Ridică mâinile, exclamând:
— Iertare! Ce-o fi fost în capul meu să m-apuc să pun întrebări aici, în stradă, pe o asemenea vreme, când suntem uzi ciuciulete cu toţii! Auziţi? Ce-ar fi să mergem noi la masă
împreună? Mâncăm ceva cald şi bun. N-are niciun sens să
vorbim în ploaie când sunt o sumedenie de hoteluri în jur, unde putem sta confortabil.
Devlin aruncă o privire spre Tauwhare care, deşi nu-l
simpatiza pe Balfour, se luminase la faţă când auzise de mâncare.
Balfour tuşi, după care se bătu cu pumnul în piept, făcând o grimasă:
— N-am fost în apele mele azi-dimineaţă – eram indispus; nu ştiu ce-am avut. Îmi pare rău şi ţin neapărat să îmi repar greşeala faţă de voi amândoi. Fac eu cinste cu nişte bucate gustoase, bem ceva împreună, ca între prieteni, da? Haideţi, daţi-mi voie să îmi cer iertare şi acceptaţi invitaţia mea.
În scurt timp, toţi trei şedeau la o masă din colţul restaurantului Maxwell. Balfour, care era întotdeauna foarte încântat să poată juca rolul amfitrionului mărinimos, a comandat trei boluri de supă clară, o pâine, un sângerete gros, caşcaval, sardine în ulei, sote de morcovi, un castron de stridii înăbuşite cu smântână şi o damigeană de bere neagră. A avut inspiraţia să
amâne orice conversaţie despre Crosbie Wells şi Emery Staines până ce oaspeţii lui au mâncat şi au băut pe săturate şi a adus vorba, în schimb, despre pescuitul de balene, un subiect despre care cei trei bărbaţi aveau o concepţie nespus de romantică şi, totodată, multe de comentat. Când Benjamin Löwenthal i-a găsit acolo după trei sferturi de ceas, toţi trei erau foarte veseli împreună.
— Ben! strigă Balfour când îl văzu pe Löwenthal venind spre ei. Dar cum rămâne cu sabatul tău?
Pentru a doua oară în acea zi, Balfour se cam îmbătase.
— Se încheie la lumina stelelor, răspunse sec Löwenthal, adresându-i-se apoi lui Tauwhare: Cred că noi doi nu ne cunoaştem. Eu sunt Benjamin Löwenthal; public West Coast Times.
— Te Rau Tauwhare, replică tânărul maori strângându-i mâna cu putere.
— I se mai spune şi Ted, zise Balfour. Foarte bun prieten cu Crosbie Wells.
— Zău?! zise Löwenthal uitându-se la Tauwhare.
— Cel mai apropiat prieten al lui, adăugă şi Devlin.
— Mai mult decât un frate pentru el, spuse Balfour.
— Mda, în cazul ăsta înseamnă că problema cu care am venit eu aici vă priveşte pe toţi trei.
Benjamin Löwenthal nu era îndreptăţit să extindă invitaţia la întrunirea de la Hotelul Coroana pentru a-i include deopotrivă pe Devlin şi Tauwhare. Însă, aşa cum am remarcat deja, Löwenthal putea să fie foarte nesuferit atunci când codul lui etic era lezat,
iar Charles Frost exact asta făcuse în acea după-amiază, insinuând că adunarea de la Coroana trebuia să se limiteze doar la câţiva aleşi. Löwenthal simţea nevoia să rectifice ceea ce el considera că fusese o eroare morală din partea lui Frost, aşa că
acum i-a invitat pe Tauwhare şi Devlin în semn de obscur reproş.
— Genial, spuse Balfour. Trage-ţi un scaun.
Löwenthal luă loc, îşi lipi palmele una de cealaltă şi, cu voce joasă, le explică scopul întrunirii din acea seară; Balfour aprobă
imediat, Tauwhare încuviinţă cu un aer grav, iar Cowell Devlin acceptă propunerea după o lungă şi judicioasă pauză. Capelanul se gândea la actul de donaţie pe care îl luase din soba pustnicului şi care se afla momentan în Biblia lui, între Vechiul şi Noul Testament. Decise în gând să ia Biblia cu el la reuniunea din acea seară şi, eventual, să arate actul, dacă ocazia i se părea prielnică şi momentul era potrivit.
*
Din hornul casei lui Gascoigne ieşea fum, iar când Mannering a ciocănit la uşă, Gascoigne a deschis imediat, uitându-se să vadă cine era afară. Ţinea în mână o ţigară
proaspăt aprinsă, iar în loc de îmbrăcămintea de oraş, purta acum o vestă de lână peste cămaşă.
— Da, zise el.
