fi văzută, mişcă din cap spre Gascoigne să ridice ivărul.
La intrare, afişând un aer mucalit, cu bastonul înfipt mai departe de corp şi pălăria împinsă spre ceafă, se afla Harald Nilssen. Făcând o plecăciune, tocmai se pregătea să îşi rostească
numele în faţa lui Gascoigne când, peste umărul acestuia, îl zări pe Dick Mannering, care stătea într-o poziţie incomodă, cu un braţ ţinut ţeapăn în lungul corpului Nilssen pufni în râs.
— Asta-i culmea! spuse el. Se pare că ajung mereu după tine, Dick. Oriunde m-am dus astăzi, acolo erai şi tu, de fiecare dată
cu doi paşi înaintea mea! Vă salut, domnule Gascoigne. Numele meu este Harald Nilssen. Sunt foarte încântat să vă cunosc. Sper că nu deranjez cumva.
Gascoigne se înclină politicos, deşi expresia lui rămase glacială.
— Nicidecum, spuse el. Poftiţi înăuntru, vă rog.
— Venisem să discut cu dumneata despre Anna Wetherell, spuse Nilssen pe un ton vesel, ştergându-se pe picioare. Dar văd că mi-a luat-o altul înainte.
Gascoigne închise uşa şi spuse:
— Ce anume despre Anna?
În acelaşi timp, Mannering zise:
— Potoleşte-te, domnule Nilssen.
Nilssen îi răspunse lui Gascoigne.
— Păi, e vorba despre ceva mai special, spuse el. Aşa că
poate nu-i pentru urechile oricui. Ştii, totuşi, nu vreau să
deranjez. Pot să vin mai târziu, când eşti mai liber.
— Nu, te rog, spuse Gascoigne. Domnul Mannering tocmai se pregătea să plece, mi-a spus chiar el adineauri.
Mannering considera că era o jignire să fie expediat în acest fel.
— Care-i problema? îi zise el lui Nilssen.
Nilssen făcu o scurtă plecăciune.
— Este o situaţie foarte delicată; îmi cer iertare.
— Delicată, pe naiba! pufni Mannering. Nu e nevoie să te fereşti de mine, ce Dumnezeu: suntem băgaţi amândoi în chestia asta! Ce, e vorba despre văduvă? Sau despre aur?
Nilssen nu mai înţelegea nimic.
— Averea lui Wells? zise el, după care se întoarse spre Gascoigne: Înseamnă că eşti şi dumneata băgat în asta?
Gascoigne părea foarte amuzat dintr-odată.
— Se pare că sunt interogat din toate părţile simultan, zise el. Porţi şi dumneata pistoale, domnule Nilssen? Ai face bine să
recunoşti, dacă aşa e.
— Nu port niciun pistol, spuse Nilssen.
Uitându-se la Mannering, văzu revolverul din mâna lui:
— Ce te-a apucat? Ce faci cu pistolul?
Dar Mannering nu răspunse. Era prins la mijloc, între tot ceea dorea să ascundă faţă de Nilssen şi tot ceea ce dorea să
ascundă faţă de Gascoigne. Stătea în cumpănă, dorindu-şi să nu fi pomenit deja de văduvă şi de aur.
— Domnul Mannering tocmai îmi arăta revolverul lui – al doilea model produs de Smith & Wesson, spuse Gascoigne pe un ton degajat. Capacitatea magaziei e de şapte cartuşe, se pare.
— O, zise Nilssen, dar continuă să rămână bănuitor. Şi pentru ce e?
Din nou, lui Mannering îi rămase explicaţia în gât. Nu voia ca Nilssen să afle de aurul ascuns sub patul lui Gascoigne, dar nu voia nici ca Aubert Gascoigne să afle de scandalul Crosbie Wells, de încurcătura cu Ah Quee, Ah Sook, de pacheţelul de opiu şi de tot ceea ce urma să se discute la Hotelul Coroana chiar în acea seară.
— Este o situaţie delicată, răspunse Gascoigne în locul primului său musafir. Tot ce pot să-ţi spun, continuă el aplecându-se spre Nilssen, este că domnul Mannering, aici de faţă, deţine din surse sigure o informaţie despre domnişoara Anna Wetherell şi că acea informaţie vine prin intermediul domnului Edgar Clinch.
— Ajunge cât ai spus, interveni Mannering, care îşi
recăpătase glasul în cele din urmă. Nilssen. Ce noutăţi ai tu despre Anna? Care-i problema ta?
Dar Nilssen înţelese greşit intenţia lui Mannering de a-l presa să vorbească despre acest subiect în prezenţa lui Gascoigne. Îşi aminti că, în scrisoare, Pritchard pomenise de nişte pistoale, de Anna şi, indirect, de Edgar Clinch, căci Pritchard îi spusese că
un incident ciudat avusese loc în camera Annei, la Hotelul Gridiron, chiar în acea după-amiază. Păi, sigur că da! se dumiri Nilssen dintr-odată. „Situaţiile delicate” la care se referea fiecare erau, probabil, una şi aceeaşi.
