cu câţiva ani, extrăgând aur în valoare de mii de lire. În mod evident, Wells dorise, din motive de el ştiute, să păstreze secretă
această informaţie.
Francis Carver a dat anunţul în ziarul Times la începutul lui iunie (confirmarea exactă a acestei luni venind de la Benjamin Löwenthal). Pe perioada şederii în Hokitika, Carver i-a oferit lui Te Rau Tauwhare o recompensă pentru orice informaţie pe care acesta i-o furniza despre un om numit Crosbie Wells. Oricum, Tauwhare nu cunoştea niciun om cu numele şi semnalmentele indicate de Carver, iar lada de transport nu a fost găsită; astfel, Carver s-a întors în Dunedin cu mâinile goale.
Anna Wetherell sosise şi ea la Hokitika cu barcul Godspeed, îmbrăcată cu rochia de lucru purpurie, închiriată de la noul ei patron, Dick Mannering. Când a aflat, la câteva săptămâni de la sosire, că un cufăr conţinând rochii de damă fusese salvat de pe epava unui vas, Anna le-a cumpărat pe toate cinci.
Nu era ilogic a presupune că Anna nu ştia nimic despre comoara din acele rochii şi nici despre provenienţa lor. Nu vorbise niciodată cu nimeni despre aurul ascuns în rochii şi nici nu încercase vreodată, de vreo manieră vizibilă, să îl scoată din cusături. Moody reflecta la aceste lucruri. Era oare posibil să fie total ignorantă în această privinţă? Fiind o mare consumatoare de opiu, era posibil să nu fi remarcat greutatea neobişnuită a rochiilor pe care le purta, aşa cum ar fi sesizat, probabil, o femeie cu mintea limpede? Totodată, nu era de neglijat faptul că Anna, aşa cum confirmase Gascoigne, era o cunoştinţă mai veche a Lydiei Wells şi că poate, văzând rochiile, le recunoscuse ca aparţinând acesteia. În fine, se gândea Moody, oricare ar fi fost situaţia, Anna purtase în haine toată acea avere – câte o parte din ea, în funcţie de rochie – tot timpul de atunci, cu excepţia unei perioade de o lună, în septembrie şi octombrie, când stadiul avansat de graviditate o obligase să se îmbrace cu un capot mai larg.
Când Edgar Clinch, proprietarul hotelului unde Anna locuia cu chirie, a descoperit comoara ascunsă în rochii, concluzia lui a fost că proxenetul Dick Mannering se folosea, probabil, de Anna pentru a scoate clandestin minereu brut din terenurile aurifere, cu scopul de a eluda taxele datorate la bancă. Ideea acestei
complicităţi frauduloase l-a mâhnit enorm pe Clinch, dar, neavând motive să lanseze acuzaţii la adresa celor doi suspecţi, a preferat să nu facă nimic.
Clinch nu era singura persoană care descoperise din întâmplare comoara ascunsă în rochiile Annei, şi tot la fel, nu era singura persoană care înţelesese greşit substratul posibil al acestui lucru. Băieşul Quee Long dibuise şi el taina comorii ascunse în cusăturile rochiilor femeii – cam în aceeaşi perioadă, de fapt – şi, automat, trăsese aceeaşi concluzie ca Edgar Clinch.
Ah Quee ştia din proprie experienţă că Mannering era capabil de orice fraudă, ţinând seama de faptul că bogătaşul îl păcălise şi pe el odată. Ah Quee a decis să îl înveţe minte pe Mannering, plătindu-i cu aceeaşi monedă. A început să sustragă aurul din rochiile Annei, topind pepitele sub formă de plăcuţe şi ştanţându-le cu numele minei de aur Aurora astfel încât să fie sigur că banca avea să le înregistreze ca provenind de la lotul de exploatare unde el era obligat să muncească, lot care la vremea respectivă fusese cumpărat de un tânăr prospector pe nume Emery Staines.
Acţiunea de preluare a aurului din rochiile Annei a durat câteva luni. De fiecare dată când venea în vizită la coliba lui Ah Quee, în Chinatown din Kaniere, Anna era complet toropită de opiu; astfel, în timp ce Anna dormea, Ah Quee putea să scoată
aurul din cusături, folosindu-se de ac şi aţă, fără ca ea să aibă
habar. Anna nu purta rochia ei oranj de prostituată când se ducea în Chinatown. Din acest motiv, rochia oranj rămăsese înţesată cu aur încă mult timp după ce Ah Quee extrăsese comoara din celelalte patru toalete.
Nimeni nu ştia cum, sau de ce, aurul topit de Ah Quee fusese furat din seiful staţiei de colectare din colonie. După toate probabilităţile, având în vedere informaţiile existente în acel moment, hoţul era Staines, prospectorul dispărut, care, lucru deloc de neglijat, nu avea niciun motiv pentru o asemenea faptă.
Tânărul dispunea de o avere colosală şi, cel puţin potrivit opiniei generale, era colosal de norocos. De ce să vrea să fure, atunci, din aurul produs de băieşul care era obligat prin contract să
lucreze la mina lui? Şi de ce să fi ales să depoziteze aurul furat în casa altui om, la o distanţă atât de mare de propriile lui loturi de exploatare? În fine, indiferent care fuseseră motivele tânărului, se gândea Moody, un lucru era cert: Staines nu înregistrase niciodată la bancă profitul realizat de Ah Quee pe numele minei Aurora, aşa cum era obligat prin lege. Lucrul acesta stârnea
uimire când te gândeai că, dacă aurul prelucrat ar fi fost înregistrat la bancă, Aurora ar fi devenit peste noapte dintr-o mină sterilă o adevărată sursă de bogăţii.
De asemenea, în mod foarte ciudat, Emery Staines avea legătură şi cu actul de donaţie pe care Cowell Devlin îl descoperise în soba lui Crosbie Wells, un document care, deşi nu purta semnătura lui, avea înscris totuşi numele lui. Din acest act, rezulta că Emery Staines şi Crosbie Wells fuseseră cumva parteneri de afaceri şi că, din motive neştiute, comoara ascunsă
în casă era un cadou pe care Emery Staines voia să i-l facă Annei Wetherell. Dar lucrul acesta părea şi mai uluitor, întrucât, indiferent din ce unghi ai fi privit problema, Staines nu putea dărui o cantitate de aur care nu-i aparţinea!
Anna purtase în pântec copilul lui Carver dinainte de a sosi la Hokitika, iar în primăvară începuse să se vadă că era însărcinată. Totuşi, sarcina nu avea să fie dusă până la termen: la mijlocul lunii octombrie, Carver a revenit la Hokitika, s-a certat cu Anna şi a bătut-o crunt. Copilul nenăscut nu avea să
supravieţuiască acestei confruntări. Ulterior, Anna sugerase, atunci când îi povestise scena lui Edgar Clinch, că Francis Carver omorâse pruncul cu sânge rece.
Moody întrerupse cronologia evenimentelor pentru a reflecta mai bine la acest nefericit incident. Deşi moartea pruncului fusese menţionată în trecere de câteva ori în acea seară, nu s-ar fi zis că membrilor adunării le era foarte clar cum se ajunsese la această altercaţie fatală. Din motive de firească discreţie, Moody nu insistase asupra unor informaţii suplimentare, însă acum se întreba care era locul relaţiei dintre Anna şi Carver în schema generală a întregii poveşti. Se mai întreba dacă moartea copilaşului fusese într-adevăr intenţionată, şi, dacă da, ce îl putuse motiva pe Francis Carver să săvârşească o asemenea faptă odioasă. Niciunul dintre cei doisprezece bărbaţi prezenţi în sală nu ar fi putut răspunde, cu obiectivitate, la această
întrebare, desigur; nu puteau decât să descrie ceea ce li se spusese că era adevărat.
(Cât de impenetrabilă era mintea celor care absentau, bărbaţi şi femei deopotrivă! Şi cât de înşelătoare, motivele lor! Căci se putea ca Francis Carver să-şi fi ucis copilul într-un gest de repudiere deliberată, din ură, din dorinţa de a împiedica brutal venirea lui pe lume sau, pur şi simplu, în mod accidental. Fără
a-i pune direct această întrebare, era imposibil de ştiut exact ce se întâmplase. Chiar şi Anna Wetherell, care susţinuse că
Francis Carver era ucigaşul, ar fi putut să aibă nenumărate motive de a minţi.)
Reflectând, aşadar, la toate astea, Moody reluă firul cronologiei.
Te Rau Tauwhare, întâlnindu-se întâmplător cu Carver în dimineaţa zilei de 14 ianuarie, îşi amintise de propunerea pe care acesta i-o făcuse în anul precedent. Pentru doi şilingi, Tauwhare se oferise să-i spună lui Carver unde locuia Crosbie Wells. Cei doi au bătut palma, Tauwhare i-a dat informaţiile, iar Carver a pornit spre Valea Arahura chiar în aceeaşi zi – ultima noapte din viaţa lui Wells. Poate că Francis Carver fusese de faţă când pustnicul murise sau poate că plecase deja înainte ca acesta să moară, însă
în ambele cazuri, adusese cu ei un flacon de laudanum, urme ale acestui drog fiind descoperite ulterior în stomacul lui Crosbie Wells, cu prilejul autopsiei. După această întrevedere, Carver s-a întors la Hokitika, a adunat echipajul pe Godspeed şi a ridicat ancora, părăsind portul înainte de revărsatul zorilor. De la Hokitika, Carver a călătorit nu la Canton (cum presupusese Balfour), ci la Dunedin, fapt pe care Moody îl putea confirma, din moment ce el însuşi, după douăsprezece zile de la acea dată, se îmbarcase la Port Chalmers exact pe aceeaşi corabie.
Alistair Lauderback, sosind la coliba lui Wells, după ce Carver plecase de-acolo, l-a găsit pe pustnic mort la masa din bucătărie, cu capul rezemat pe braţe. Şi-a continuat călătoria spre Hokitika, unde a fost intervievat de către editorul Benjamin Löwenthal, care intenţiona să publice un supliment politic în numărul de luni al ziarului Times. Löwenthal, aflând de la Lauderback că Crosbie Wells murise, a dedus că în scurt timp proprietăţile acestuia aveau să fie scoase la vânzare. În dimineaţa următoare, l-a informat pe hotelierul Edgar Clinch asupra acestei plauzibile eventualităţi, ştiind că Clinch dorea să investească în terenuri. Imediat, Clinch s-a dus cu depozitul cerut la bancă, unde Charlie Frost i-a facilitat cumpărarea proprietăţii decedatului.
Clinch l-a însărcinat apoi pe Harald Nilssen să golească
locuinţa defunctului şi să valorifice bunurile acestuia. Nilssen a dat curs solicitării şi, spre stupefacţia lui, a descoperit o adevărată comoară ascunsă în singura odaie a casei, în locuri unde nici nu te-ai fi aşteptat. Metalul preţios, după ce a fost verificat şi sortat la bancă, a fost evaluat la un pic peste suma de patru mii de lire sterline. După ce lui Nilssen i s-a achitat procentul cuvenit de zece la sută, au mai rămas aproximativ trei
mii şase sute de lire; din această sumă, se plătiseră diversele taxe de înmormântare, costuri şi cheltuieli suplimentare, care includeau şi un cadou de treizeci de lire pentru lucrătorul bancar Charlie Frost. Banii rămaşi – reprezentând în continuare o avere în sine – erau reţinuţi în prezent într-un depozit la Banca Centrală. Era puţin probabil însă ca Edgar Clinch să vadă vreun sfanţ din această sumă; Lydia Wells, sosind misterios de la Dunedin la câteva zile după înmormântarea pustnicului, a făcut recurs în instanţă pentru revocarea achiziţionării averii de către Clinch, pe motiv că proprietăţile şi bunurile defunctului îi aparţineau ei de drept.
Bineînţeles, aurul găsit în casa lui Crosbie nu reprezenta suma totală a comorii aflate în joc. Ah Quee nu descususe decât patru dintre cele cinci rochii ale Annei. Ultima porţiune a comorii, cusută în pliurile rochiei oranj cu care Anna făcea trotuarul, fusese descoperită chiar de Anna Wetherell, dar cu numai două săptămâni în urmă, când şi-a revenit din leşin în puşcărie după o supradoză de drog. Anna presupusese atunci, cum era şi logic, că aurul îi fusese inserat în rochie foarte de curând, având în vedere că nu-şi mai amintea nicidecum ce se întâmplase cu ea în cele douăsprezece ore dinainte de a fi arestată, iar starea ei de confuzie şi buimăceală era gravă. L-a implorat pe Gascoigne să o ajute şi, împreună, au extras metalul preţios din rochia oranj, ascunzându-l într-un sac de făină sub patul lui Gascoigne.
Când Anna s-a întors apoi la Hotelul Gridiron, îmbrăcată cu rochia neagră care aparţinuse soţiei răposate a lui Gascoigne, vechile bănuieli ale lui Edgar Clinch s-au reaprins. Era convins –
pe bună dreptate, de data asta – că noua toaletă a Annei avea legătură cu aurul ascuns şi a remarcat cu amărăciune că rochia oranj, cu care Anna se prostitua, dispăruse complet. L-a deranjat enorm când Anna a insistat că nu avea posibilitatea să îşi achite datoriile băneşti faţă de el, deşi el ştia perfect că era plină de aur; căzând pradă furiei şi ranchiunei, i-a vorbit cu răutate şi i-a pus în vedere să evacueze camera.
Dar ameninţările lui Clinch nu au avut consecinţele la care se aştepta el. Anna Wetherell îşi achitase de-atunci toate datoriile faţă de el, dar nu cu aurul din rochii şi nici cu banii câştigaţi legal din prostituţie. Datoria fusese plătită integral chiar în acea după-amiază graţie unui împrumut în valoare de şase lire sterline, pus la dispoziţie de Lydia Wells, văduva lui Crosbie; banii datoraţi de Anna lui Mannering, pe care bogătaşul îi estima
la peste o sută de lire sterline, ar fi urmat să fie acoperiţi din aurul pe care ea şi Gascoigne îl extrăseseră din rochia oranj. Din acel moment, Anna părăsise definitiv Hotelul Gridiron. Fusese invitată să locuiască pe viitor împreună cu Lydia Wells la Norocul Drumeţului, unde nu va mai practica meseria de prostituată.
Ştia oare Lydia Wells că lada de transport pierdută de Carver ajunsese în Hokitika şi că rochiile fuseseră cumpărate de Anna şi că aurul din coliba lui Crosbie Wells era acelaşi aur cu care Carver îl şantajase pe politicianul Lauderback cu vreo zece luni în urmă? Răspunsul la această întrebare depindea întru totul de Anna. Cât de mult ştia Anna despre implicarea ei în această
afacere ce semăna cu un cerc vicios? Şi cât de mult, de fapt, era ea dispusă să îi dezvăluie Lydiei Wells? Era foarte posibil ca Anna să nu ştie că rochiile fuseseră cândva ale Lydiei. În acest caz, nici doamna Wells nu avea cum să afle că rochiile ajunseseră la Anna, din moment ce aceasta purta în continuare rochia neagră, care îi aparţinuse cândva soţiei răposate a lui Gascoigne, intenţionând să rămână în doliu o perioadă de timp. Bineînţeles, se gândea Moody, dacă s-ar fi întâmplat ca Anna să deschidă
dulapul din odaia ei, ar fi fost suficient ca văduva să recunoască
