— Da, da, spuse Balfour. Aveţi cuvântul, domnule Moody. Te poftim să iei cuvântul.
Ascultător, Moody se ridică în picioare şi se întoarse cu
spatele spre şemineu; imediat însă se simţi de-a dreptul penibil, regretând că nu rămăsese aşezat pe fotoliu. Îşi încleştă mâinile una de cealaltă, la spate, şi se legănă de câteva ori pe călcâie înainte de a vorbi.
— Ţin să vă spun de la bun început, zise el în cele din urmă, că, probabil, vă pot da noutăţi despre Emery Staines.
— Bune sau proaste? zise Mannering. Trăieşte? L-ai văzut?
Aubert Gascoigne părea din ce în ce mai acru, de fiecare dată
când Mannering deschidea gura. Nu-l iertase pe bogătaş pentru bădărănia lui din acea după-amiază şi era puţin probabil să-l ierte prea curând. Gascoigne nu suporta să fie umilit şi ţinea supărarea mult timp. La această întrerupere, sâsâi sonor printre dinţi, cu un aer dezaprobator.
— Nu ştiu sigur, replică Moody. Trebuie să vă previn, domnule Mannering, aşa cum trebuie să vă previn pe voi toţi, că
povestea mea cuprinde anumite detalii care (cum să mă exprim eu mai bine?) nu mă conduc imediat la o concluzie raţională.
Sper să mă iertaţi dacă nu v-am dezvăluit întreaga poveste a călătoriei mele încă de mai devreme, la începutul serii; mărturisesc, nu ştiam nici eu ce să înţeleg din tot ce s-a întâmplat.
În cameră se aşternuse o tăcere adâncă.
— Vă amintiţi, probabil, spuse Moody, că voiajul meu pe corabie de la Dunedin până pe Coasta de Vest s-a desfăşurat pe o mare foarte agitată; vă mai amintiţi, sper, de asemenea, că biletul pe care l-am cumpărat foarte în pripă nu îmi asigura un loc în cuşetă, ci doar un mic spaţiu pe coridor, la clasa a treia. În cotlonul acesta, unde era o beznă neagră şi puţea urât, era imposibil ca un om să poată sălăşlui. Când s-a dezlănţuit furtuna, domnilor, eu eram pe punte, unde stătusem aproape pe toată durata călătoriei. La început, am crezut doar că vremea se înrăutăţise brusc, cu vânt şi ploaie, dar numai atât. Însă, treptat, pe măsură ce vijelia se înteţea, am început să fiu din ce în ce mai panicat. Fusesem avertizat că marea în largul Coastei de Vest poate fi foarte zbuciumată şi că, la orice voiaj spre minele de aur, Moartea şi Coşmarul joacă barbut cu vieţile călătorilor. Şi eram foarte speriat. Aveam geamantanul cu mine. M-am gândit să-l duc înapoi în cală astfel încât, dacă se întâmpla să fiu măturat de valuri peste bord, măcar documentele mele să se păstreze şi să
pot avea parte de o slujbă de înmormântare, în care să fiu pomenit pe numele meu adevărat. Vă aduceţi aminte, probabil, că faţă de marinarii de pe chei mă prezentasem cu un nume fals:
le arătasem actele de identitate care aparţineau altui om. Ideea de a fi pomenit sub un nume fals la propria-mi înmormântare...
— Oribil, spuse Clinch.
— Mă înţelegeţi, spuse Moody înclinând capul. În fine, m-am căznit să ajung pe punte, ţinând strâns geamantanul la piept, şi am deschis capacul tambuchiului din faţă, foarte anevoios, din cauză că vântul sufla în rafale şi nava se clătina în toate direcţiile. Am reuşit într-un târziu să deschid trapa şi am aruncat geamantanul în gaura de dedesubt... dar ţinta mea a fost nereuşită. Clapa încuietorii s-a înţepenit în marginea punţii de dedesubt; geamantanul s-a deschis şi tot conţinutul a sărit afară.
Lucrurile mele erau acum împrăştiate prin cală, aşa că am fost nevoit să cobor scara, tremurând, după ele. Mi-a luat destul timp până să ajung jos. În cală era foarte întunecos; totuşi, la fiecare legănare a vasului, ba într-o parte, ba în cealaltă, o rază de lumină pătrundea prin deschizătura punţii, măturând cala de jur împrejur, ca proiectorul unui far. Era acolo o duhoare cumplită.
Lăzile gemeau prinse în curele şi lanţuri, făcând un zgomot infernal. Erau şi câteva cuşti cu gâşte şi multe capre. Bietele vietăţi cârâiau şi behăiau disperate, cum nu se putea mai groaznic. M-am apucat să-mi adun lucrurile cât mai eficient cu putinţă, nevrând să rămân acolo mai mult decât era necesar. În toată acea cacofonie totuşi am început să percep şi un alt sunet.
Un fel de ciocănit venea din lada de transport aflată chiar lângă
mine – un ciocănit furios şi suficient de puternic încât să se facă
auzit peste toată hărmălaia din jur.
Balfour devenise foarte atent.
— După cum se auzea, continuă Moody, ai fi zis că un om era încuiat înăuntru şi se zbătea disperat, lovind cu mâinile şi cu picioarele. Am strigat „alo” şi, împleticindu-mă, m-am apropiat –
corabia se clătina îngrozitor –, iar dinăuntru am auzit un glas repetând iarăşi şi iarăşi: „Magdalena, Magdalena, Magdalena”.
Mi-am dat seama atunci că, în ladă, era un bărbat, şi nu un guzgan sau vreo altă dihanie. M-am apucat să smulg cuiele care ţineau capacul închis, lucrând cât puteam eu de repede, iar până
la urmă am reuşit să desfac capacul. Cred că asta se întâmpla pe la ora două după-amiaza, adăugă Moody cu o oarecare emfază. În orice caz, mai aveam patru sau cinci ceasuri până să ajungem la Hokitika.
— Magdalena, spuse Mannering. Asta e Anna.
Gascoigne părea furios.
Moody se uită la Mannering.
— Iertaţi-mă, spuse el. Dar nu prea înţeleg. Este Magdalena cel de-al doilea prenume al domnişoarei Wetherell?
— Este numele cu care se strigă o târfă, explică Mannering.
Moody scutură din cap, în semn că el tot nu înţelegea.
— Da, aşa cum oricărui câine îi spui Cuţu şi oricărei vaci îi spui Joiana.
— Ah, da, înţeleg, zise Moody gândind în sinea lui că tipul ar fi putut să dea două exemple mai atrăgătoare, având în vedere că
proxenetismul era domeniul lui de activitate.
— Eventual, spuse tacticos Benjamin Löwenthal, eventual putem spune – cu îndoielile de rigoare, desigur – că bărbatul din acea ladă de transport era Emery Staines.
— Îi căzuse cu tronc Anna, asta e sigur, confirmă Mannering.
— Vasăzică, Staines dispare exact în ziua în care Carver ridică ancora! exclamă Balfour trăgându-se mai în faţă. Şi exact în aceeaşi zi se pierde şi lada mea! Bineînţeles: asta e explicaţia!
Staines se bagă în ladă – Carver şterpeleşte lada – Carver îşi ia tălpăşiţa pe mare!
— Dar cu ce scop? spuse Pritchard.
