— Staţi aşa, zise el ridicând mâna. Am impresia că, de fapt, vorbim despre acelaşi lucru. Dacă domnul Gascoigne este la curent cu secretul, atunci putem foarte bine să mai aşteptăm până ne adunăm cu toţii diseară, când vom avea prilejul să
povestim tot ce ştim. Ce rost are să repetăm de două ori aceeaşi poveste? Atunci, rămâne să ne vedem la Coroana?
Mannering suflă lung pe nas.
— Ţin să subliniez, spuse numaidecât Gascoigne, că eu nu sunt la curent cu secretul şi că nici nu am fost invitat la vreo întrunire diseară la Coroana.
Se aşternu tăcerea. Gascoigne se uită la Nilssen, apoi la Mannering. Mannering se uită la Gascoigne, apoi la Nilssen.
Nilssen se uita la Mannering. Pe chipul lui era o expresie plină de vinovăţie.
— Acum ai comis-o, spuse bogătaşul.
Trase o înjurătură, puse pistolul în toc şi îndreptă degetul spre Gascoigne:
— Perfect, zise el. Nu mai e nimic de făcut, deşi să fiu al naibii dacă prezenţa dumitale e bine-venită şi să fiu al naibii dacă
n-o să stau cu ochii pe dumneata toată seara, ba chiar şi după.
Pune paltonul pe dumneata. Vii cu noi.
MERCUR ÎN SĂGETĂTOR
În care Walter Moody meditează la misterul despre care sediscută; aflăm ce s-a întâmplat în timpul voiajului lui de laDunedin; şi un mesager aduce o veste neaşteptată.
Se lăsase liniştea în fumoarul Hotelului Coroana, o linişte care, pe moment, părea să fi înghiţit în neclintirea ei răsuflarea fiecărui bărbat şi rotocoalele de fum ce se ridicau din pipe, ţigări, trabucuri şi alte ţigări de foi.
Era trecut de miezul nopţii. Întunericul rotunjise colţurile încăperii, iar conurile de lumină proiectate de lămpile cu gaz păreau robuste şi calde, deşi iniţial fuseseră palide şi reci. Fiind sâmbătă noaptea, crâmpeie de muzică pătrundeau înăuntru – un acordeon, strigăte din depărtare, chiote răzleţe, tropote de cai.
Ploaia se oprise, deşi norii nu se risipiseră, iar luna aproape rotundă se prefira doar ca un petic luminos şi inform pe bolta joasă a cerului.
— Asta e tot, spuse Thomas Balfour. Asta e tot. Asta este ce s-a întâmplat până acum.
Moody clipi şi privi în jurul lui. Naraţiunea lui Balfour, fragmentată şi haotică cum era, explicase într-adevăr prezenţa fiecărui bărbat din încăpere. Acolo, lângă fereastră, era cioplitorul maori, Te Rau Tauwhare, care fusese prietenul credincios al lui Crosbie pe timpul vieţii, deşi fără să vrea îl trădase la sfârşit.
Acolo, în colţul îndepărtat al sălii era Charlie Frost, funcţionarul bancar care regizase vânzarea casei şi a pământului lui Wells, iar în faţa lui se afla ziaristul Benjamin Löwenthal, care auzise de moartea lui Crosbie Wells la doar câteva ceasuri după ce se petrecuse. Edgar Clinch, cumpărătorul proprietăţii lui Wells, şedea pe sofa, lângă masa de biliard, netezindu-şi mustaţa între degetul arătător şi degetul mare. Acolo, lângă şemineu, era Dick Mannering, proxenet, proprietar de teatru şi asociat apropiat de-al lui Emery Staines; acolo, în spatele lui, era Ah Quee, duşmanul lui. Dincolo, cu un tac în mână, era negustorul comisionar Harald Nilssen, care descoperise în coliba lui Crosbie Wells nu numai o comoară colosală, ci şi un flacon astupat, pe jumătate plin cu laudanum, care fusese cumpărat de la drogheria lui Joseph Pritchard. Acesta, bineînţeles, şedea cel mai aproape de Moody; de cealaltă parte a lui era Thomas Balfour, pion
slugarnic al politicianului Lauderback, a cărui ladă de transport dispăruse de curând. Acolo, în fotoliul cu spătar înalt şi aripioare laterale, lângă Balfour, se afla Aubert Gascoigne, omul care plătise cauţiunea pentru Anna Wetherell şi descoperise o altă
comoară, mai mică, depozitată în rochia portocalie cu care fata făcea trotuarul. În spatele lui era Ah Sook, traficant de opiu, proprietarul speluncii de la Kaniere şi fost asociat cu Francis Carver, care descoperise, chiar în acea după-amiază, că Crosbie Wells fusese cândva un om bogat. Şi acolo, în sfârşit, rezemat de masa de biliard, cu braţele încrucişate la piept, era capelanul Cowell Devlin, omul care îngropase trupul neînsufleţit al pustnicului în locul de odihnă veşnică, pe faleza de la Seaview.
În mod surprinzător, se gândea Moody contrariat, cei doisprezece bărbaţi adunaţi acolo aveau prea puţin în comun unii cu alţii îi unea doar asocierea lor cu întâmplările din 14
ianuarie – noaptea în care Anna Wetherell fusese la un pas de moarte, Crosbie Wells murise, Emery Staines dispăruse, Francis Carver plecase pe mare şi Alistair Lauderback sosise în oraş. Pe Moody îl frapa faptul că niciunul dintre aceşti oameni nu era prezent acolo. Temnicerul închisorii, George Shepard, lipsea şi el, la fel cum absenta şi abila văduvă Lydia Wells.
O altă idee îl frapă pe Moody: tot în seara de 14 ianuarie, el pusese piciorul pentru prima oară pe pământul Noii Zeelande.
Debarcând de pe pachebotul cu care călătorise de la Liverpool la Dunedin, ridicase privirea spre cer şi simţise pentru întâia oară
ciudăţenia locului unde ajunsese. Bolta cerească arăta inversată, cu o configuraţie necunoscută, cu Steaua Polară sub picioarele lui, complet înghiţită şi nevăzută. Iniţial, o căutase, prosteşte, încercând să măsoare latitudinea lui prezentă, în funcţie de înclinaţia braţului întins rigid, aşa cum făcuse, când era mic, pe cealaltă parte a pământului. A descoperit constelaţia Orion, întoarsă invers, vânătorul cu tolba de săgeţi dedesubt, dar cu sabia atârnând în sus, prinsă de centură; Câinele Mare, spânzurând ca un dulău mort, în cârligul unui măcelar.
Imaginea aceasta avea ceva foarte trist, se gândea Moody. Era ca şi cum străvechile configuraţii nu mai aveau nicio semnificaţie aici. Într-un târziu, a descoperit Crucea Sudului şi s-a căznit să-şi amintească regula pentru localizarea polului, fiindcă nu exista nicio stea echivalentă care să îl marcheze, aici, în bezna de la antipozi, unde totul era inversat şi increat. Cum se calculează?
Folosind bara transversală? Sau catargul? Nu mai ţinea minte.
Exista un fel de formulă: lungimea unei falange, o ecuaţie. Câţiva
ţoli. Îl deranjase nespus ideea că nu exista nicio stea care să
indice polul.
Moody privea lung spre vatra căminului, unde tăciunii se făcuseră de mult cenuşă. Thomas Balfour nu spusese povestea în ordine cronologică, iar relatarea lui devenise şi mai încâlcită din cauza nenumăratelor întreruperi, clarificări şi comentarii, toate curgând necontenit unele după altele, într-un carusel de cercuri nesfârşite. Cât de întortocheate erau planurile tabloului şi cât de dificil era să percepi imaginea în întregimea ei! Moody se concentra asupra informaţiilor auzite în acea seară. Încercă să
aranjeze întâmplările povestite, în ordinea în care se desfăşuraseră de fapt.
Aproximativ cu nouă luni în urmă, socotind din ziua prezentă, fostul ocnaş Francis Carver reuşise să îl şantajeze pe Alistair Lauderback, obligându-l să-i vândă barcul Godspeed. La un moment dat după aceea şi printr-o încurcătură necunoscută, Francis Carver pierduse lada de transport de care se folosise pentru a-i forţa mâna politicianului. În interiorul acestei lăzi de transport, se afla un cufăr conţinând circa patru mii de lire sterline sub formă de aur pur, o comoară care fusese inserată
meticulos, printre cusături, în cinci rochii. Croitoreasa era o femeie pe nume Lydia Wells, care, la vremea respectivă, trecea drept nevasta lui Francis Carver.
Patru mii de lire sterline reprezintă o grămadă de bani, iar Carver, fireşte, a dorit să-i recupereze, în momentul în care a descoperit că lada se pierduse. S-a îmbarcat pe corabie spre Hokitika, presupunând probabil că lada fusese livrată acolo din greşeală, şi a dat un anunţ în West Coast Times, oferind o recompensă substanţială celui care îi returna lada intactă. A dat anunţul sub numele de Crosbie Francis Wells, prezentând un certificat de naştere pentru confirmarea acestei identităţi, deşi el era cunoscut, atât înainte de asta, cât şi după aceea, sub numele de Francis Carver. Nu se ştia încă de ce şantajarea lui Lauderback îl obligase (sau îl inspirase) pe Carver să adopte un nume fals. De asemenea, nu se ştia nici de ce certificatul de naştere al lui Crosbie Wells, dacă era într-adevăr autentic, se aflase în posesia lui Carver la acea vreme.
Adevăratul Crosbie Wells (ori poate, se gândea Moody, vreun alt Crosbie Wells) trăia singur, ca un pustnic, în Valea Arahura, la câţiva kilometri mai la nord de Hokitika. Wells, un personaj nicidecum ilustru, avea foarte puţine relaţii; înainte să moară
fusese foarte puţin cunoscut în Hokitika, iar cele câteva
cunoştinţe pe care le avea n-ar fi bănuit niciodată că era un om destul de bogat. Ah Sook, investigând împrejurările morţii lui, la nouă luni după acel anunţ în ziar, a fost cel care a descoperit că
Wells dăduse lovitura pe terenurile aurifere din Dunstan în urmă
