rochiile, dar, având în vedere că în prezent acestea erau căptuşite cu greutăţi amăgitoare din plumb, inserate acolo de aurarul Quee, n-ar fi fost exclus ca doamna Wells să nu-şi dea seama, văzând sau chiar pipăind rochiile, că averea originală fusese înlocuită cu un surogat fără valoare. Clinch se păcălise deja la fel. Moody se întreba dacă nu cumva tocmai în virtutea acestei false certitudini văduva se grăbise să achite datoria Annei în acea după-amiază.
Totuşi, dacă Anna ştia că cele cinci rochii aparţinuseră
cândva Lydiei Wells, atunci cu siguranţă ştiuse şi de aurul ascuns în ele în tot acest timp, ceea ce însemna că ştiuse şi de şantajarea lui Lauderback, dar şi de vânzarea silită a vasului Godspeed cu zece luni în urmă. Din această perspectivă, se gândea Moody, circumstanţele în care pruncul Annei fusese ucis deveneau subit foarte pertinente pentru misterele actuale, căci relaţia Annei cu Francis Carver, la fel ca relaţia ei cu Lydia Wells, era o chestiune despre care niciunul dintre bărbaţii prezenţi în sală nu ştia absolut nimic.
Cu un aer absent, Moody îşi plimba degetul pe buza paharului. Nu se putea să nu existe o explicaţie mai bună pentru toate astea, în afară de simplul hazard corelativ al împrejurărilor.
Cum spusese Balfour acum câteva ceasuri? „Un şir de
coincidenţe nu poate fi o coincidenţă”? Şi ce era o coincidenţă, îşi zise Moody, dacă nu o clipă încremenită într-o secvenţă care nu şi-a găsit încă explicaţia?
— Asta e ce ştim noi, oricum, adăugă Balfour scuzându-se cumva. Nu înseamnă prea mult, ca informaţie, domnule Moody, însă demonstrează ce ne-a adus aici astă-seară; cauza, cum spuneam, a adunării noastre.
— E un pic mai mult decât s-ar fi aşteptat, poate, spuse Dick Mannering.
— Întotdeauna e aşa când este vorba despre adevăr, replică
Balfour.
Moody se uita de la unul la altul. Niciunul nu putea fi considerat „vinovat”, la fel cum niciunul nu putea fi considerat
„nevinovat”. Ce legătură aveau ei – erau asociaţi? Complici?
Prinşi, fără să vrea, în această poveste? Moody se încrunta nedumerit. Simţea că nu găsea cuvântul potrivit pentru a descrie relaţia dintre ei. Pritchard folosise cuvântul „conspiraţie”, dar termenul nu părea adecvat, întrucât implicarea fiecăruia era absolut întâmplătoare, iar legătura fiecăruia cu evenimentele respective era complet diferită. Nu, adevăraţii agenţi şi adevăraţii conspiratori erau, indiscutabil, bărbaţii şi femeile care nu erau de faţă, fiecare cu un secret pe care, el sau ea, încerca să-l ascundă!
Moody începu să-i analizeze pe cei absenţi din sală.
Francis Carver, aşa cum se afirmase de nenumărate ori în acea seară, era cu certitudine „în spatele” unor lucruri. Potrivit relatării lui Lauderback cel puţin, Carver era un şarlatan sadea, care practica adesea şantajul; mai mult chiar, îl vizitase pe Crosbie Wells în ziua morţii acestuia, ba poate chiar îl văzuse murind. Această proastă reputaţie nu trebuia ignorată, dar nici nu se cuvenea să i se acorde o importanţă excesivă, reflectă
Moody: Carver nu putea fi „în spatele” tuturor maşinaţiilor simultan, şi în niciun caz nu ar fi putut urzi o intrigă atât de bine pusă la punct încât să incrimineze concomitent doisprezece bărbaţi.
Apoi, mai era şi Lydia Wells, pretinsa soţie atât a lui Wells, cât şi a lui Carver, fosta amantă a lui Alistair Lauderback, iar acum (cum îi mărturisise recent lui Gascoigne) logodnica clandestină a unui bărbat nenumit. La fel ca Francis Carver, doamna Wells se dovedise capabilă de cel mai necruţător şantaj şi de cele mai elaborate minciuni. De asemenea, acţionase odată
în parteneriat cu Carver. Temeinicia pretenţiilor ei asupra averii lui Crosbie Wells urma să fie stabilită de instanţă la momentul
cuvenit, deşi, chiar dacă solicitarea ei era întemeiată, reflectă
Moody, metoda revendicării era, în cazul cel mai bun, nepoliticoasă, iar în cazul cel mai rău, de-a dreptul nemiloasă. În opinia lui Moody, Lydia Wells nu merita încredere nici cât Francis Carver măcar, deşi bineînţeles această suspiciune era nerezonabilă, din moment ce el nu o întâlnise şi nici nu o văzuse vreodată; o cunoştea doar din auzite, prin relatări care de care mai fragmentate şi mai eterogene.
Moody trecu acum la celălalt cuplu, Anna Wetherell şi Emery Staines, care fuseseră împreună în noaptea de 14 ianuarie, cu câteva ceasuri înainte ca Anna să îşi piardă cunoştinţa, iar Emery să dispară. Ce se întâmplase, de fapt, în acea noapte şi ce rol jucaseră ei, cu bună ştiinţă sau nu, în afacerea Crosbie Wells? Judecând după aparenţe, s-ar fi zis că Emery Staines avea tot norocul din lume, iar Anna, niciun pic de noroc. Cu toate astea, Anna fusese la un pas de moarte, dar scăpase cu viaţă, pe când Staines, se presupunea, nu scăpase. Pe Moody îl frapa ideea că fiecare bărbat în parte, dintre cei prezenţi acolo, era în felul lui teribil de invidios pe Staines şi teribil de gelos din cauza Annei. Staines, ca prospector, nu împărţea norocul cu niciunul, iar pe Anna, ca târfă a coloniei şi proprietate comună, o împărţeau cu toţii.
Mai rămâneau politicianul şi temnicerul. Moody îi analiză la un loc. Alistair Lauderback, asemenea oponentului său George Shepard, era un delegator, un om care se afla la adăpost de consecinţele depline ale acţiunilor lui, prin faptul că toanele îi erau cel mai adesea puse în practică de către alţi indivizi. Mai existau şi alte paralelisme. Lauderback urma să candideze curând pentru locul de deputat al regiunii Westland; Shepard urma să înceapă curând construcţia penitenciarului şi a azilului de pe faleză, la Seaview. Lauderback avusese legături în trecut cu Lydia Wells, fosta lui amantă de la tripou, la fel cum Shepard avusese legături în trecut cu Francis Carver, fostul lui deţinut de la închisoarea din Sydney.
În mintea lui, Moody aranjase aceste figuri exterioare în trei perechi: văduva şi traficantul: politicianul şi temnicerul; prospectorul şi târfa. Această sistematizare îl mulţumea, fiindcă
Moody avea o minte ordonată, iar tiparele de orice fel îi dădeau un sentiment de siguranţă. Avu chiar fantezia să se întrebe ce rol juca el în această stranie încâlceală de asocieri, care rămânea încă să fie descifrată. Se întreba dacă nu avea şi el, poate, un personaj opus. Crosbie Wells, eventual? Să fie oare un om
decedat omologul lui? Moody îşi aminti, dintr-odată, vedenia de pe barcul Godspeed, şi involuntar îl trecu un fior.
— Spune-ne şi nouă la ce te gândeşti, interveni Harald Nilssen, iar Moody îşi dădu seama că bărbaţii din sală aşteptau de ceva vreme ca el să vorbească.
Se uitau toţi la el cu aceeaşi expresie de aşteptare şi speranţă, emoţiile fiecăruia fiind mai mult sau mai puţin vizibile, în funcţie de temperamentul individual. „Prin urmare, eu urmează să fiu cel care dezleagă misterul” se gândi Moody.
„Detectivul, acesta este rolul pe care eu trebuie să-l joc!”
— Să nu-l presăm, adăugă Harald Nilssen, adresându-se întregii adunări, deşi el fusese cel care îl îndemnase pe Moody să
rupă tăcerea. Să-l lăsăm să vorbească atunci când consideră el că e momentul.
Dar Moody constata că nu era în stare să vorbească. Se uita de la un chip la altul, neştiind ce să spună.
După câteva clipe, Pritchard se aplecă spre el şi puse un deget lung pe braţul fotoliului lui Moody.
— Domnule Moody, spuneai că ai descoperit ceva în cala vasului Godspeed – un lucru care te-a făcut să te îndoieşti de caracterul onest al acelui transport. Despre ce era vorba?
— Lada de transport, poate? spuse Balfour.
— Opiu? spuse Mannering. Ceva legat de opiu?
— Să nu-l presăm, spuse Nilssen din nou. Lăsaţi-l să
răspundă cum consideră el.
Walter Moody intrase în fumoar, în acea seară, fără nici cea mai mică intenţie de a divulga ce se întâmplase în timpul voiajului său de la Dunedin. De-abia reuşise să înţeleagă el ceea ce văzuse, darămite să le mai explice desluşit şi altora. Totuşi, în contextul poveştii care tocmai îi fusese relatată, îşi dădea seama că recenta experienţă prin care trecuse oferea, în felul ei, o explicaţie.
— Domnilor, spuse el în cele din urmă. Am fost onorat de încrederea pe care mi-aţi acordat-o în această seară şi ţin să vă
mulţumesc pentru povestea pe care mi-aţi depănat-o. Am şi cu să vă ofer în schimb o poveste. Există câteva aspecte prin care cred că povestirea mea vă poate interesa, deşi teamă mi-este că, din păcate, nu voi face decât să înlocuiesc actualele voastre nedumeriri cu altele noi.
