— Dar poate că n-a fost în ladă de la plecarea din Hokitika, sublinie Balfour. Poate a fost pus în ladă la Dunedin – deşi, dacă
de bunăvoie sau cu forţa...
— Eu n-am terminat încă tot ce aveam de povestit, spuse Moody.
— Da, zise Mannering. Are dreptate! N-a terminat. Ia ţineţi-vă
gura.
Supoziţiile conteniră. Moody se legănă pe călcâie din nou şi, după câteva clipe, reluă firul poveştii.
— Odată ce m-am convins că înăuntru era într-adevăr un om, spuse el, l-am ajutat să iasă afară – cu anevoinţă, fiindcă era foarte slăbit şi abia dacă mai putea să respire. Părea să se fi vlăguit complet, tot zbătându-se înăuntru. I-am lărgit legătura de la gât – purta cravată – şi exact în acel moment a început să
sângereze la piept.
— L-ai tăiat cumva cu ceva? spuse Nilssen.
Dar de data asta Moody nu mai răspunse; ţinând ochii închişi, continuă ca în transă.
— Sângele ţâşnea bolborosind, ca dintr-o pompă; omul se ţinea cu mâna de piept, încercând să oprească şuvoiul, şi în tot acest timp rostea icnind numele acela: „Magdalena, Magdalena...”
Mă uitam îngrozit la el, domnilor. Nu eram în stare să vorbesc.
Volumul...
— S-a zgâriat cumva de ladă? insistă Nilssen.
— Sângele ţâşnea efectiv din corpul lui, spuse Moody deschizând ochii. Nu era în niciun caz o zgârietură, domnule. Eu nu aveam cum să-l fi zgâriat decât poate cu unghia, deşi îmi tai unghiile foarte scurt, după cum puteţi observa. Şi repet, sângele a început să ţâşnească abia după ce omul a ieşit din ladă şi s-a aşezat în capul oaselor. M-am gândit că poate era din cauza vreunui ac de cravată – dar nu, nu purta ac la cravată. Cravata fusese legată ca o fundă.
— Înseamnă că era deja rănit, spuse Pritchard încruntându-se. Înainte ca dumneata să deschizi lada. Poate că
se tăiase până ca dumneata să ajungi în cală.
— Poate, spuse Moody fără convingere. Din păcate însă, mie toată această întâmplare nu mi se pare prea...
— Cum?
— Ei bine, spuse Moody adunându-şi gândurile. Daţi-mi voie să vă spun de-a dreptul: rana aceea nu mi s-a părut... naturală.
— Nu era „naturală”? repetă Mannering.
Moody părea jenat. Convingerea lui era că raţiunea avea proprietăţi analitice; de aceea, credea în puterea logicii cu aceeaşi calmă siguranţă cu care credea în capacitatea lui de a percepe logica lucrurilor. Adevărul, pentru el, putea fi adus la perfecţiune, fiindcă un adevăr perfect era întotdeauna întru totul splendid şi limpede. Am menţionat deja că Moody nu avea vreo religie şi, de aceea, nu percepea niciun fel de adevăr în mistere, în lucrurile inexplicabile şi neexplicate, în acele neguri care înceţoşează
percepţia ştiinţifică a omului, la fel cum ceaţa întuneca acum cerul din Hokitika.
— Ştiu că sună foarte straniu, zise el, însă eu nu sunt absolut sigur că omul din lada de transport era viu. La lumina vagă din cală, în umbrele de-acolo...
Dar lăsă fraza neterminată, reluând apoi cu un glas mai răguşit:
— Vreau să vă spun că nu sunt sigur dacă aş putea numi
„om” ceea ce a ieşit din ladă.
— Dar ce, atunci? zise Balfour. Ce era, dacă nu „om”?
— O arătare, replică Moody. O vedenie, probabil. Un strigoi.
Ştiu, pare o prostie ce spun eu acum. Poate Lydia Wells ar putea descrie asta mai bine decât mine.
Urmă un scurt moment de linişte.
— Ce s-a întâmplat în continuare, domnule Moody? întrebă
Frost.
Moody se întoarse spre bancher, răspunzând:
— Am reacţionat ca un laş. M-am întors, am înşfăcat geamantanul şi am urcat în grabă scara, sus, pe punte. L-am lăsat acolo – sângerând în continuare.
— Presupun că n-ai văzut totuşi specificaţia de transport de pe ladă, zise Balfour din nou, dar Moody nu-i răspunse.
— Asta a fost ultima întâlnire pe care ai avut-o cu omul acela? întrebă Löwenthal.
— Da, spuse Moody cu o apăsare pe suflet. Nu m-am mai
încumetat să cobor în cală, iar când am ajuns la Hokitika, pasagerii au fost transportaţi la ţărm cu un şlep. Dacă omul acela era într-adevăr real, dacă el era Emery Staines, atunci înseamnă că se află la bordul corăbiei Godspeed şi în momentul de faţă, la fel ca Francis Carver, desigur. Sunt amândoi pe corabie, imediat lângă gura râului, aşteptând mareea prielnică.
Dar poate că a fost doar imaginaţia mea. Omul din cală, sângele, toate astea. N-am suferit niciodată de halucinaţii, dar... în fine; vedeţi că nu mai ştiu nici eu ce să cred. Totuşi, la vremea respectivă, eram sigur ca văzusem un strigoi.
