Îl salută pe Tauwhare foarte cordial.
— Am impresia că nu te-am mai văzut din seara în care Godspeed a naufragiat, domnule Tauwhare, zise el. E-adevărat?
— Da, spuse Tauwhare cu indiferenţă. Am fost plecat în nord.
Aruncă o privire spre bancul de lucru al ziaristului: casete cu litere, sticle cu cerneală şi leşie, perii, pensete, ciocănele de lemn, diverse bucăţi de plumb şi alamă, un castron cu mere pătate, un cuţit de masă.
— Tocmai ai venit înapoi, da?
— Azi-dimineaţă.
— Păi, atunci, sunt sigur că pot să ghicesc de ce te-ai întors.
— Cum poţi să ghiceşti? se încruntă Tauwhare.
— Ei, simplu. Ai venit pentru şedinţa de spiritism a văduvei.
Aşa-i c-am nimerit?
Tauwhare nu spuse nimic pe moment, rămânând la fel de încruntat. Apoi, pe un ton suspicios, întrebă:
— Ce este o şedinţă de spiritism?
Löwenthal chicoti. Puse jos vingalacul, traversă încăperea şi luă ziarul de sâmbătă de pe marginea lavaboului, unde fusese lăsat împăturit.
— Uite, zise el şi, desfăcând la pagina a doua, arătă cu degetul murdar de cerneală un anunţ publicat acolo, după care îi dădu lui Tauwhare tot ziarul. Trebuie să vii şi dumneata. Nu la şedinţa de spiritism propriu-zisă – ai nevoie de un bilet special pentru asta –, ci la sindrofia de dinainte.
Anunţul se întindea pe două coloane de ziar. Textul fusese tipărit cu litere aldine, corp optsprezece, pe care Löwenthal le folosea de obicei doar la denumiri de rubrici şi la titluri de importanţă istorică, şi avea un chenar negru gros. Norocul Drumeţului, aflat în proprietatea şi administraţia doamnei Lydia Wells, sosită de curând din oraşul Dunedin, văduvă a lui Crosbie, urma să se deschidă pentru public pentru prima oară, în acea seară. În dorinţa de a sărbători evenimentul, doamna Wells, un mediu celebru, va avea bunăvoinţa de a găzdui o şedinţă de spiritism inaugurală în Hokitika. Această şedinţă de spiritism se adresa unei elite restrânse, cu bilete distribuite conform principiului „primul venit, primul servit”; evenimentul avea să fie precedat de o recepţie cu „băuturi şi conversaţii”, deschisă
publicului avizat, care era încurajat, la modul colectiv, să
participe fără prejudecăţi şi rezerve.
Acest ultim îndemn era, probabil, mai uşor de enunţat decât de aplicat, căci, aşa cum explica ziarul, scopul şedinţei de spiritism era de a localiza, prin instrumentul extraordinar de sensibil care era însăşi doamna Wells, anumite vibraţii ale spiritului, a căror investigaţie avea să deschidă un canal între tărâmul real şi celălalt tărâm, stabilind astfel un fel de
comunicare cu morţii. Din vasta categorie a morţilor, selecţia făcută de doamna Wells fusese excesiv de specifică şi precisă: plănuia să cheme umbra domnului Emery Staines, care nu se întorsese încă la Hokitika şi al cărui cadavru, după cinci săptămâni de absenţă, nu fusese găsit deocamdată.
Văduva nu dezvăluise ce întrebări plănuia să-i pună umbrei domnului Staines, însă presupunerea unanimă era că, în orice caz, cu siguranţa doamna Wells va vrea să ştie modul în care survenise moartea lui. Orice mediu vrednic de numele său ştie că
un spirit care a fost ucis este cu mult mai locvace decât un spirit care a părăsit în pace această lume – iar Lydia Wells, cum lesne se putea deduce, era un mediu demn de toată lauda.
— Ce este o şedinţă de spiritism? întrebă din nou Tauwhare.
— Este o mostră de prostie crasă, spuse Löwenthal pe un ton vesel. Lydia Wells a dat de veste în toată Hokitika deja că ea urmează să comunice cu spiritul lui Emery Staines, şi mai mult de jumătate din Hokitika a crezut-o pe cuvânt. Şedinţa de spiritism este doar un spectacol. Femeia va cădea în transă – ca şi cum ar avea o criză sau un atac de apoplexie –, apoi va bolborosi câteva cuvinte cu o voce de bărbat sau va face ca perdelele să se mişte cumva ciudat, ori va da un bănuţ vreunui flăcău ca să se caţăre pe casă şi să strige tare în jos prin horn.
Este o reprezentaţie teatrală de proasta calitate. Bineînţeles, fiecare participant va pleca acasă convins că a luat legătura cu o fantomă. Dar unde ziceai că ai fost plecat?
— Mawhera, spuse Tauwhare. Greymouth.
Tauwhare continua să se uite încruntat spre ziar.
— N-ai auzit nimic despre domnul Staines în sus, spre munţi, presupun.
— Nu.
— Nici aici nu s-a mai aflat nimic. Am început să ne cam pierdem speranţa, regret s-o spun. Dar poate vom căpăta vreun indiciu diseară. Adevăratul motiv de suspiciune, înţelegi, este certitudinea doamnei Wells că domnul Staines a murit. Dacă ştie lucrul acesta, te întrebi ce altceva mai ştie, de fapt, şi de unde ştie, mai ales? O, da, lumea a trăncănit vrute şi nevrute în ultimele două săptămâni, domnule Tauwhare. N-aş rata recepţia asta pentru nimic în lume. Ce rău îmi pare că n-am putut pune mâna şi pe un bilet.
Căci văduva alesese să limiteze la şapte persoane participarea la şedinţa ei de spiritism – şapte fiind un număr cu conotaţii magice, învăluit într-o aură sumbru de misterioasă, iar
Löwenthal, sosind la Norocul Drumeţului cu vreo cincisprezece minute înainte de nouă dimineaţa, a descoperit, spre imensul lui regret, că toate aceste şapte locuri se completaseră deja. (Dintre cei care luaseră parte la întrunirea de la Coroana, doar Charlie Frost şi Harald Nilssen reuşiseră să facă rost de un bilet.) Löwenthal, asemenea altor zeci şi zeci de bărbaţi dezamăgiţi, trebuia să se mulţumească să participe la recepţia preliminară, cu „băuturi şi conversaţii”, urmând apoi să plece înainte ca şedinţa de spiritism să aibă loc în mod oficial. A încercat să
cumpere un bilet la preţ dublu de la unul dintre cei şapte norocoşi, dar în zadar. Frost şi Nilssen îl refuzaseră amândoi de la bun început, deşi Nilssen i-a promis că îi va descrie evenimentul cu lux de amănunte după aceea, iar Frost a propus ca Löwenthal să-l ajute, eventual, ca să pună la punct o strategie de recunoaştere pe terenul văduvei, în prealabil.
— Intrarea costă trei şilingi, îi comunică Löwenthal, gândindu-se că, poate, Tauwhare nu ştia să citească şi voia să
ascundă acest lucru.
— Trei şilingi? repetă Tauwhare ridicându-şi privirea, fiindcă
suma i se părea extraordinar de mare pentru o distracţie de-o seară. Pentru ce?
Löwenthal ridică din umeri.
— Femeia ştie că îşi permite să ceară oricât de mult vrea şi exact asta face. Cu banii ăştia îţi plăteşti probabil coniacul, dacă
poţi bea suficient de repede: e pe principiul că bei cât încape, în intervalul de timp stabilit pentru recepţie, după aceea, s-a terminat, nu mai capeţi nimic. Dar ai dreptate – e o hoţie.
Bineînţeles, cred că toţi bărbaţii speră să profite de ocazie ca să
