schimbe o vorbă cu Anna. Ea e adevărata atracţie, adevărata senzaţie a serii! Ştii, de trei săptămâni, aproape că n-a ieşit din hotelul Drumeţul. Dumnezeu ştie ce s-o mai fi întâmplat înăuntru.
— Eu vreau să public un anunţ în ziarul dumitale, spuse Tauwhare.
Azvârli ziarul pe birou cam brutal, din moment ce paginile nimeriră peste forma de tipar pregătită de Löwenthal.
— Sigur că da, spuse Löwenthal deranjat. Ai un text pregătit?
întrebă el luându-şi creionul.
— „Ghid maori foarte experimentat, fluent în engleză, cunoscător bun al regiunii, oferă servicii pentru prospectori, mineri, exploratori şi alţii. Reuşită şi siguranţă garantate!”
— Prospectori, mineri, exploratori, repetă Löwenthal scriind.
Reuşită şi siguranţă. Da, foarte bine. Şi pe urmă pun numele dumitale, da?
— Da.
— Am nevoie şi de o adresă. Intenţionezi să rămâi în oraş?
Tauwhare stătea în cumpănă. Plănuise să se întoarcă în Valea Arahura în acea seară şi să rămână peste noapte în casa părăsită a lui Crosbie Wells; totuşi, nu-i convenea să îi dezvăluie acest lucru lui Löwenthal, având în vedere relaţia apropiată pe care Löwenthal o avea cu Edgar Clinch, omul căruia locuinţa îi aparţinea acum în mod legal.
Edgar Clinch făcuse adesea obiectul meditaţiilor lui Tauwhare de când se întâlniseră la Hotelul Coroana în urmă cu trei săptămâni, căci, în ciuda tuturor tranzacţiilor dintre triburile maori şi coloniştii pakeha25 pe parcursul ultimului deceniu, Te Rau Tauwhare considera în continuare că Valea Arahura era a lui şi se înfuria foarte rău ori de câte ori vreo bucată de pământ de pe Te Tai Poutini26 era cumpărată, mai ales când scopul urmărit era profitul. Din câte ştia Tauwhare, Clinch nu stătuse niciun minut în Arahura înainte de vânzare; iar după ce cumpărase domeniul, nici măcar nu se sinchisise să facă
înconjurul terenului care acum îi aparţinea de drept. Care fusese scopul achiziţiei? Intenţiona oare Clinch să se stabilească acolo?
Voia să lucreze pământul? Să producă cherestea tăind copacii?
Să îndiguiască râul? Să sape vreun puţ, poate, şi eventual o mină
pentru aur? Cert era că nu mişcase un deget pentru casa lui Crosbie, în afară de a o goli de tot ceea ce se putea vinde, şi asta însă tot printr-un mijlocitor. Era un câştig nefolositor, care nu necesita îndemânare, nici dragoste şi nici ore de sârguinţă
răbdătoare: un asemenea câştig nu putea decât să fie irosit, căci din pustiu se născuse şi în pustiu avea să se întoarcă. Tauwhare nu putea respecta un om care trata pământul ca şi cum ar fi fost doar un alt gen de monedă. Pământul nu putea fi monetizat!
Pământul nu putea fi decât un spaţiu unde locuieşti şi pe care îl iubeşti.
Sub acest aspect, Te Rau Tauwhare nu era un ipocrit.
Călătorise pretutindeni pe Coasta de Vest, cu piciorul, cu căruţa, cu calul şi cu barca. Vedea ca aievea întregul ţărm, aidoma unei hărţi bogat ilustrate: în nordul îndepărtat, Mohikinui şi Karamea, unde covorul de muşchi era gros şi umed, unde frunzele erau 25 Populaţie albă de origine europeană din Noua Zeelandă.
26 Coasta de Vest, în Noua Zeelandă.
lucioase, unde tufişurile erau hăţişuri cu miros reavăn, unde ramurile scuturate din palmieri acopereau solul, uriaşe şi grele ca nişte cozi de balenă; ceva mai la sud, luciul de bronz al râului Taramakau, turnurile crenelate de la Punakaiki, luncile mlăştinoase la nord de Hokitika, mereu învăluite în negura fumegoasă a ploilor părelnice; apoi, lacurile cu maluri înalte; apoi, vâlcelele tăcute, pline de vegetaţie; apoi, flancurile răsucite ale gheţarilor, cu unduiri albastre şi cenuşii; apoi, creasta Alpilor înalţi; apoi, în sfârşit, Okahu şi Mahitahi, în sudul îndepărtat –
plaje late, cu pietriş gros, înţesate de osaturile arborilor falnici, unde valurile nu contenesc să lovească, iar vântul nu conteneşte să vuiască. După Okahu, linia coastei devine abruptă şi de netrecut. Dincolo de ea, Tauwhare ştia prea bine, se aşterneau meandrele cu ape adânci ale fiordurilor sudice, unde soarele apunea devreme în spatele piscurilor prăpăstioase, încât apa căpăta aspectul negricios al argintului pătat, iar umbrele bălteau ca ţiţeiul. Tauwhare nu văzuse niciodată Piopiotahi27, dar auzise povestindu-se despre acel loc, pe care îl iubea, fiindcă era pământ din Te Tai Poutini.
Aceasta era fâşia Coastei şi acolo, în inima ei, râul Arahura, taonga, wahi tapu, he matahiapo i te iwi! 28 Dacă Arahura era ecuatorul lui Tauwhare, împărţind ţinutul Te Tai Poutini în două
jumătăţi, atunci casa lui Crosbie, situată în vale, cumva la jumătatea distanţei dintre munţi şi mare, era meridianul lui. Şi totuşi nu-l putea revendica; satul lui – hapu – nu-l putea revendica; tribul lui – iwi – nu-l putea revendica. Înainte ca trupul lui Crosbie Wells să fie îngropat în pământ, acele sute de pogoane de teren unduit din Valea Arahura fuseseră cumpărate de un pakeha avid de câştig, care jurase, pe onoarea lui, că el intrase în posesia pământului pe căi cinstite. Nu se produsese nicio şarlatanie, spusese el, iar el, cu siguranţă, nu încălcase nicio lege.
— Vreun hotel? spuse Löwenthal. Sau un han ieftin? Numele localului e suficient.
— Nu am nicio adresă, spuse Tauwhare.
— Bun, atunci, zise Löwenthal venindu-i în ajutor. Voi scrie
„Informaţii la redacţia ziarului pe strada Weld”. Ce zici? Poţi veni la mine spre sfârşitul săptămânii, ca să mă întrebi cine s-a interesat de anunţ.
27 Strâmtoarea Milford.
28 „Tezaur, loc sacru, iubit de oamenii tribului” (lb. maori).
— Perfect, spuse Tauwhare.
Löwenthal aştepta cuvinte de mulţumire, dar degeaba.
— Foarte bine, spuse el după o pauză, cu răceală în glas.
Costă şase penny pentru o săptămână, publicat în fiecare număr al ziarului. Zece penny pentru două săptămâni şi un şiling şi şase penny pentru o lună. Plata în avans, bineînţeles.
— O săptămână, zise Tauwhare scuturând cu grijă în palmă
conţinutul portmoneului.
Micul morman de bănuţi demonstra limpede de ce îşi căuta de lucru. Singurul lui venit de când se întruniseră în seara aceea la Coroana fusese un şiling de argint, câştigat la o întrecere „braţ
de fier” cu două săptămâni în urmă. După ce îi plătea lui Löwenthal costul anunţului, de-abia dacă mai avea câţiva gologani ca să mănânce a doua zi.
Löwenthal se uită la el cum îşi număra banii, apoi, pe un ton mai blând, îi zise:
