— Nu mă refeream la grupul întrunit la Coroana, spuse el.
Mă refeream la vechiul tău prieten Wells. Este vorba despre văduva lui, în fond. Văduva lui, moştenirea lui, memoria lui. N-ai decât să faci cum pofteşti, bineînţeles. Dar dacă eu aş fi în locul dumitale, n-aş lipsi în niciun caz de la petrecerea de diseară.
— De ce? se zborşi cu dispreţ Tauwhare.
— De ce? repetă Löwenthal luându-şi vingalacul. De ce să te arăţi leal faţă de memoria bunului tău prieten Wells? Doar fiindcă m-aş fi aşteptat să îţi dai seama că îi eşti dator, după
moarte măcar, cu o reparaţie morală, având în vedere cum l-ai vândut, lăsându-l la cheremul lui Francis Carver.
JUPITER ÎN SĂGETĂTOR
În care Thomas Balfour comite o indiscreţie; vechi subiectesunt readuse pe tapet; şi Alistair Lauderback compune oscrisoare de reclamaţie.
Alistair Lauderback plecase din Hokitika încă de miercuri dimineaţă, în primul rând din cauză că epava velierului Godspeed era perfect vizibilă din apartamentul lui, situat la etajul Hotelului Palace, iar această privelişte îi provoca o nesfârşită amărăciune sufletească. Când i s-a oferit posibilitatea de a ţine o alocuţiune la Primăria din Greymouth şi de a tăia o panglică la inaugurarea unui puţ de mină în Kumara, a acceptat cu entuziasm ambele invitaţii, fără să mai stea pe gânduri. În momentul în care ne întâlnim cu el – momentul în care Tauwhare şi-a luat la revedere de la Löwenthal –, Lauderback traversa cu paşi mari terenul mlăştinos din Kumara, ţinând pe umăr o carabină Sharps şi în mână o tolbă plină cu cartuşe. Lângă el, era prietenul lui, Thomas Balfour, echipat la fel şi la fel de îmbujorat la faţă după atâta mişcare în aer liber. Cei doi fuseseră
la vânătoare toată dimineaţa, iar acum se întorceau la caii lor, care erau priponiţi la marginea văii, vizibili de la distanţă ca o mică pată albă şi o mică pată neagră pe linia orizontului.
— Straşnică zi, exclamă Lauderback mai mult pentru sine. Pe onoarea mea, straşnică zi până la urmă! Treci cu vederea şi ploaia, zău aşa, când soarele iese dintre nori ca acum!
Balfour râse.
— Treci cu vederea, poate, zise el. Dar de uitat, nu uiţi. Eu, unul, în niciun caz.
— E o ţară splendidă, spuse Lauderback. Uită-te ce colorit are natura! Astea sunt culorile naturii din Noua Zeelandă, împrospătate de ploaia din Noua Zeelandă.
— Iar noi suntem nişte patrioţi din Noua Zeelandă, spuse Balfour. Peisajul ne aparţine, domnule Lauderback. E al nostru, l-am dobândit.
— Da, într-adevăr, spuse Lauderback. Devenim patrioţi, cu o asemenea natură!
— Nici nu-i nevoie de drapel, spuse Balfour.
— Ce norocoşi suntem! spuse Lauderback. Gândeşte-te că
atât de puţini oameni au avut privilegiul să vadă acest peisaj.
Gândeşte-te că atât de puţini oameni au avut privilegiul să calce pe aceste tărâmuri.
— Hm, mai mulţi decât ne-am închipui noi totuşi, n-am niciun dubiu, din moment ce păsările sălbatice au învăţat să se împrăştie când ne văd, spuse Balfour.
— Le dai prea mult credit, Tom, spuse Lauderback. Păsările sunt foarte proaste, să ştii.
— Voi ţine minte asta data viitoare, când vei veni acasă cu o pereche de raţe şi o poveste vânătorească despre cum te-ai căznit tu să le prinzi.
— Foarte bine, aşa să faci, dar eu tot o să-ţi depăn povestea mea vânătorească.
Pentru Thomas Balfour, acest schimb de replici spirituale era foarte bine-venit. Pe parcursul ultimelor trei săptămâni, Lauderback fusese într-o dispoziţie excesiv de proastă, iar Balfour se cam săturase de toanele lui, care îl făceau să fie ba morocănos, ba răutăcios sau urâcios de-a dreptul. Lauderback începea să se comporte ca un copil răzgâiat ori de câte ori îşi vedea speranţele spulberate, iar epava barcului Godspeed provocase în el o transformare dezagreabilă. Devenise foarte avid de prezenţa mulţimilor, fiindcă simţea nevoia să fie mereu înconjurat de lume şi servit; nu suporta să mai stea singur deloc şi obiecta vehement, dacă i se cerea să accepte acest lucru.
Atitudinea lui în societate rămăsese neschimbată – era exuberant şi convingător când se adresa de la tribună –, însă în particular devenise de-a dreptul irascibil. Îi sărea ţandăra din cel mai mărunt fleac şi se enerva teribil pe cei doi aghiotanţi devotaţi ai lui, care considerau că aceste vicisitudini ale stării sale sufleteşti erau consecinţa specificului extrem de obositor al vieţii politice şi nu protestau niciodată pentru felul cum erau trataţi. În acea duminică, scăpaseră de compania lui Lauderback din cauza numărului insuficient de arme de vânătoare, dar şi fiindcă lui Lauderback nu-i plăcea să împartă nimic cu nimeni; drept urmare, cât stăpânul lor avea să lipsească, ei urmau să îşi petreacă timpul în capela din Kumara, meditând la păcatele lor, aşa cum le poruncise Lauderback să facă.
Fiind un om foarte superstiţios, Alistair Lauderback considera că norocul i se schimbase subit în seara sosirii lui în Hokitika, când a descoperit cadavrul pustnicului Crosbie Wells.
Reflectând la toate nenorocirile care i se întâmplaseră din acea zi
– la epava barcului Godspeed, în mod special – începea să aibă
ciudă pe întregul ţinut Westland, ca şi cum toată acea regiune
uitată de lume fusese părtaşă la complotul menit să-i zădărnicească lui reuşitele şi să-i spulbere speranţele. În mintea lui, naufragiul fatal al barcului Godspeed reprezenta dovada că
locul unde ajunsese el acum era blestemat. (Această opinie nu era chiar atât de neraţională pe cât s-ar fi putut crede, ştiut fiind că mişcările imprevizibile ale bancului de nisip din Hokitika se datorau, în mare parte, aluviunilor şi pietrişului care erau cărate la vale de râul Hokitika, de la terenurile miniere din amonte, ajungând acum să obtureze gura râului, în mod nevăzut, cu formaţiuni solide mereu schimbătoare, în funcţie de maree: în esenţă, Godspeed îşi găsise sfârşitul naufragiind pe deşeurile miniere aduse de ape de la mii de loturi de exploatare, iar sub acest aspect, se putea spune că fiecare individ din Hokitika era cumva vinovat de distrugerea vasului.)
La câteva zile după avarierea corăbiei Godspeed, Thomas Balfour îi mărturisise lui Lauderback că, în realitate, lada de transport conţinând documente şi lucruri personale de-ale lui Lauderback dispăruse de pe Gibson Quay din cauza unei erori de expediere, pentru care se părea că nimeni nu putea fi tras la răspundere. Lauderback s-a arătat abătut când a aflat această
veste, care însă nu l-a interesat prea mult. Acum, când Godspeed era o epavă complet distrusă, Lauderback nu mai avea niciun motiv să-l şantajeze pe Francis Carver pentru a-şi recăpăta corabia lui preaiubită: contractul de vânzare al barcului, depozitat în cufăr printre lucrurile lui, nu-i mai era de niciun folos în această situaţie.
Lauderback se apucase recent să joace barbut seara, căci jocurile de noroc erau o slăbiciune căreia îi cădea pradă periodic, ori de câte ori se simţea umilit sau năpăstuit de soartă.
Pretindea, fireşte, ca Jock şi August Smith să se dedea aceluiaşi viciu, fiindcă nu suporta să stea la masă singur. Aceştia se conformau docili, deşi mizele lor erau întotdeauna foarte prudente, şi, oricum, se retrăgeau devreme. Lauderback îşi plasa mizele cu acea îndârjire crâncenă tipică omului pentru care a câştiga însemna fenomenal de mult şi se arăta zgârcit cu fisele, la fel cum era şi cu whisky-ul, pe care îl sorbea foarte lent, pentru a lungi seara până în zori.
— Urma parcă să pleci înapoi în după-amiaza asta? îl întrebă
acum pe Balfour, cu o turnură de frază ce denota regret.
— Da, urma să plec, spuse Balfour. Adică – o să plec. Vreau să ajung în Hokitika până la ora ceaiului de după-amiază.
— Mai amână cu o zi, îl imploră Lauderback. Vino şi tu
diseară la Guernsey să jucăm un barbut. N-are niciun sens să
