— Uite ce e: dacă e vorba despre folosirea unei investiţii private, asta-i o chestiune de campanie electorală, şi eu trebuie să ştiu. Orice sumă de bani strecurată la repezeală peste capul Comisarului, exact înainte de nişte alegeri, merită toată atenţia, or, e limpede că individul ăsta, Shepard, urmăreşte ceva. Mie mi se pare că ar avea un scop politic, iar eu vreau să ştiu despre ce
ar putea să fie vorba. Dacă totul e doar o chestiune de deducţie logică, de ce nu-mi spui şi mie ce-ai aflat, iar dacă mă întreabă
careva, pot să mă prefac că am ajuns singur la acea concluzie.
Lui Balfour, argumentul i se părea suficient de judicios.
Afecţiunea lui faţă de Lauderback nu se risipise complet pe parcursul ultimei luni şi, oricum, Balfour îşi dorea să rămână în graţiile politicianului, în ciuda oricăror noi opinii la care acesta ar fi putut să ajungă, la rândul lui. Nu putea fi nimic rău dacă el îi povestea acum de unde proveneau banii folosiţi de Shepard, din moment ce Lauderback putea pretinde foarte bine că dedusese singur acest lucru.
Balfour era plăcut impresionat, totodată, de expresia dintr-odată alertă întipărită pe chipul lui Lauderback şi de nerăbdarea acestuia de a afla informaţia. Îl deranja când Lauderback avea un aer melancolic, iar această schimbare subită
a dispoziţiei politicianului îi amintea lui Balfour de Lauderback aşa cum fusese acesta cândva, Lauderback din perioada petrecută la Dunedin, când vorbea ca un general şi păşea ca un rege; Lauderback, cel care a făcut avere şi apoi a dublat-o; Lauderback, care frecventa aceleaşi cercuri cu premierul; Lauderback, cel care nu s-ar fi încumetat niciodată să se roage de un om să mai rămână o noapte în Kumara, pentru ca el să nu trebuiască să-şi înece amarul de unul singur la un tripou.
Balfour îl simpatiza pe acest Lauderback de altădată, la care ţinea încă foarte mult, şi se simţea măgulit că acesta îl implora acum să-i dea acea informaţie.
Şi aşa, după o lungă pauză, Balfour i-a povestit vechii lui cunoştinţe ce aflase el despre noua puşcărie, şi anume că
lucrările de construcţie fuseseră finanţate cu o sumă de bani dedusă din comoara descoperită în coliba lui Crosbie Wells. Nu a spus de ce sau cum se ajunsese la acest aranjament şi nici cine îi dăduse lui această informaţie secretă. A spus însă că investiţia se produsese ca urmare a stăruinţei lui George Shepard la două
săptămâni de la moartea lui Crosbie Wells şi că temnicerul ţinea cu tot dinadinsul ca înţelegerea să fie trecută sub tăcere.
Dar nu degeaba făcuse Lauderback studii de drept: ştia să fie un anchetator perspicace, mai ales atunci când avea convingerea că nu i se spusese decât o parte din adevăr. A întrebat care era valoarea sumei prelevate din banii lui Crosbie Wells, iar Balfour i-a răspuns că investiţia se ridica la un pic peste patru sute de lire sterline. Ager, Lauderback a întrebat imediat de ce investiţia echivala cu zece la sută din valoarea totală a comorii descoperite
în colibă, iar când Balfour a preferat să tacă, a ghicit prompt, cu o agerime a minţii şi mai alarmantă chiar, că zece la sută era rata standard de comision şi că, probabil, această investiţie reprezenta remuneraţia încasată de negustorul comisionar.
Balfour era îngrozit că Lauderback putuse să deducă acest lucru cu o asemenea repeziciune, simţindu-se de aceea obligat să
îi ia apărarea lui Harald Nilssen, spunând că nu era nicidecum vina lui.
Lauderback râse.
— Dar a consimţit! Şi-a pus la dispoziţie comisionul!
— Shepard l-a strâns cu uşa. Nu el e vinovat. A fost aproape un şantaj, dacă ne gândim cum s-a pus problema, efectiv. Nu trebuie să faci mare caz din asta! Zău, nu trebuie, de dragul domnului Nilssen măcar, nu trebuie.
— O investiţie privată în al unsprezecelea ceas! exclamă
Lauderback. (Nu-l prea interesa persoana lui Harald Nilssen, pe care nu-l întâlnise decât o singură dată la Hotelul Steaua din Hokitika în urmă cu vreo lună. Nilssen i se păruse un ins foarte provincial, cam prea deprins cu o audienţă leală de trei sau patru gură-cască şi cam prea palavragiu când începea să bea; Lauderback îl categorisise imediat drept un personaj anost, care era plin de fumuri, dar incapabil să realizeze ceva vreodată.) Ridicându-se acum cu tălpile proptite în scăriţele şeii, declară:
— Aici e vorba despre politică, Tom, o, da, e vorba despre politică, să fie clar! Tu înţelegi ce încearcă Shepard să facă?
Încearcă să demareze construirea puşcăriei înainte de alegerea reprezentantului pentru Westland în adunarea legislativă şi se foloseşte de o investiţie privată ca să pună în funcţiune acest mecanism. Oho-ho! Voi avea ceva de spus despre asta în Times –
o să vezi tu, stai liniştit!
Dar Balfour prefera să nu vadă şi, oricum, liniştit nu putea sta. Protestă, aşadar, iar după o scurtă negociere, Lauderback acceptă să nu includă în articol numele lui Nilssen.
— Deşi lui Shepard nu-i voi face aceeaşi favoare, adăugă el râzând din nou.
— Înţeleg că nu ţi-ar conveni să-l vezi în postul de judecător, spuse Balfour, întrebându-se dacă nu cumva Lauderback viza el însuşi acea funcţie importantă.
— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de postul de judecător! ripostă Lauderback. Principiul e ceea ce contează, iar eu asta voi apăra!
— Unde-i principiul? spuse Balfour oarecum nedumerit: ştia
că lui Lauderback îi păsa de postul de judecător. Începuse discuţia făcând referire exact la asta, ba chiar pe un ton foarte ursuz.
— Individul e un hoţ! strigă Lauderback. Banii aceia îi aparţin lui Crosbie Wells – mort sau viu. George Shepard nu are niciun drept să cheltuiască banii altui om aşa cum are el chef şi nici nu mai contează pentru ce!
Balfour tăcea. Până în acest moment, Lauderback nu amintise nici măcar o dată de comoara care fusese descoperită în coliba lui Wells şi nici nu manifestase vreun interes în privinţa destinaţiei pe care aceasta ar fi urmat să o aibă. Nu pomenise nimic nici despre dezbaterea judiciară care apăruse în jurul pretenţiei formulate de văduvă asupra averii soţului ei răposat.
Balfour presupusese că această tăcere se datora faptului că era vorba aici şi despre Lydia Wells, căci Lauderback era încă prea jenat de necuviinţele lui din trecut pentru a se încumeta să
menţioneze numele ei. Dar era aproape ca şi cum Lauderback sărise în apărarea lui Crosbie Wells. Era ca şi cum problema averii lui Crosbie Wells ar fi fost o chestiune extrem de delicată
pentru Lauderback. Ghicise cumva Lauderback că aurul descoperit în coliba lui Crosbie era exact acelaşi aur prin care el însuşi fusese şantajat cu un an înainte? Balfour era foarte curios să afle răspunsul. Decise, aşadar, să-l provoace pe Lauderback.
— Dar ce importanţă mai are, de fapt? spuse el cu lejeritate.
Păi, e foarte probabil ca averea aceea să fi fost deja furată de la altcineva; era imposibil să-i fi aparţinut lui Crosbie Wells. De unde să aibă un individ ca el patru mii de lire sterline? Nu-i un secret pentru nimeni că era un terchea-berchea, iar de la a fi un terchea-berchea până la a deveni un hoţ nu-i decât un mic pas.
— Nu există nicio dovadă în acest sens, începu Lauderback, dar Balfour îl întrerupse.
— Şi, cum spuneam, ce importanţă mai are dacă, după ce tipul moare, vine altcineva şi fură din nou banii? Asta-i întrebarea mea. Este foarte posibil să fi fost bani murdari de la bun început.
— Ce importanţă mai are?! explodă Lauderback. Este principiul care contează – cum ţi-am zis: principiul e suveran! Nu soluţionezi o infracţiune săvârşind o alta. A fura de la un hoţ tot infracţiune se cheamă, indiferent cum ai vrea tu să prezinţi lucrurile! Nu fi absurd!
Vasăzică Lauderback îi lua apărarea lui Crosbie Wells, şi cu mult patos chiar, din câte se părea. Asta era interesant.
