acum, să mă fac băştinaş.
— Şi te-ai tatua pe faţă, ai purta fustanelă făcută din ierburi?
— Poate că da.
— Mi-ar plăcea s-o văd şi pe-asta, spuse Gascoigne luând din nou furculiţa. Mi-ar plăcea să văd asta şi mai mult chiar decât mi-aş dori să te văd cu o pălărie fleşcăită pe cap şi cu cizme până
la genunchi, scormonind după aur! Nici măcar asta nu mi te pot închipui făcând.
Moody îşi cumpărase o boccea de drum, un şaitroc şi un costum de miner confecţionat din moleschin şi postav, dar exceptând câteva incursiuni fără chef în Kaniere, nici nu se gândise, de fapt, cu seriozitate să facă pe căutătorul de aur. Nu se simţea încă pregătit să înceapă o nouă viaţă, ca prospector şi miner, şi luase hotărârea să mai amâne până când cazul legat de Emery Staines şi Crosbie Wells avea să fie rezolvat în cele din urmă – o hotărâre pe care o adoptase sub pretextul necesităţii, deşi în realitate nu avea nimic de făcut decât să aştepte să apară
noi informaţii şi, la fel ca Aubert Gascoigne, să continue să emită
ipoteze, pe baza informaţiilor de care dispunea deja.
De două ori îşi prelungise şederea la Hotelul Coroana, iar în după-amiaza de 18 februarie se pregătea să facă asta pentru a treia oară. Edgar Clinch îl invitase să se mute la Gridiron, sugerându-i că ar putea să preia camera rămasă liberă după
plecarea Annei Wetherell. Priveliştea superbă peste acoperişurile din Hokitika spre Alpii înveşmântaţi în zăpadă înspre est nu ar putea fi gustată de un băieş de rând, pe când Moody, ca un gentleman ce era, s-ar fi putut delecta cu aceste armonii ale naturii, pe care ceilalţi oameni nici nu le-ar remarca, probabil.
Moody însă refuzase respectuos: se ataşase destul de mult de Coroana, chiar dacă localul era cam sordid, şi în orice caz nu-i convenea ideea să se apropie prea mult de Edgar Clinch, întrucât era încă foarte posibil ca situaţia averii acumulate de Crosbie Wells să ajungă obiectul unui proces în instanţă, caz în care Clinch împreună cu Nilssen, Frost şi alţi nenumăraţi indivizi ar fi chemaţi, cu siguranţă, la un interogatoriu. Cei treisprezece bărbaţi de la Coroana juraseră, fiecare pe cuvântul lui de onoare, să păstreze confidenţialitatea reuniunii din acea seară, însă lui Moody nu-i plăcea să se bizuie pe onoarea altor oameni, având prea puţină încredere în onestitatea invocată de alţii, în afară de el însuşi; se aştepta ca, la un moment dat, cel puţin unul dintre ceilalţi doisprezece să îşi încalce legământul, aşa că el decisese, în mod preventiv, să nu aibă relaţii prea strânse cu ei.
Moody făcuse cunoştinţă cu Alistair Lauderback şi descoperise, în virtutea specializării lor în drept, că aveau o serie de relaţii comune: avocaţi şi judecători din Londra, pe care Lauderback, de la caz la caz, i-a ridicat în slăvi, i-a ponegrit şi i-a desconsiderat, într-un recital de opinii încrezătoare, care excludeau orice întrerupere sau replică. Moody l-a ascultat politicos, însă impresia pe care şi-a format-o a fost nefavorabilă şi plecase de la prima lor întâlnire fără nicio intenţie de a mai repeta experienţa. Şi-a dat seama că Lauderback era genul de om care nu se obosea să intre în graţiile vreunei persoane ale cărei conexiuni nu i-ar fi adus lui niciun beneficiu.
În realitate, Moody nu se aşteptase la aşa ceva şi fusese foarte surprins când descoperise că înclinaţiile lui naturale se potriveau mult mai bine cu preocupările temnicerului închisorii, George Shepard, decât cu ambiţiile politicianului Lauderback.
Moody îl întâlnise pe Shepard doar în trecere, la o adunare publică de pe strada Revell, însă îl admirase pe temnicer, văzând că era un om care ştia să se stăpânească şi care era de o politeţe infailibilă, chiar dacă aparent rece şi rigidă. Opinia celor reuniţi la Hotelul Coroana fusese destul de critică la adresa lui Shepard, dar plină de simpatie la adresa lui Lauderback, ceea ce nu făcea decât să demonstreze, se gândea Moody, că nu trebuia să te bizui niciodată pe aprecierea cuiva despre caracterul unei alte persoane. Asta fiindcă temperamentul uman era un amestec volatil de percepţii şi circumstanţe. Moody îşi dădea seama acum că nu ar fi putut să deducă adevărata faţă a lui Shepard din ceea ce povestea Nilssen despre el, la fel cum nu ar fi putut să deducă
nici adevărata faţă a lui Nilssen din portretul făcut de acesta lui
Shepard.
— Ştii, spuse el acum, bătând cu degetul în hârtia împăturită. Până în după-amiaza asta, am crezut cumva că
Staines e încă în viaţă. Poate am fost naiv, dar eu chiar am crezut că se afla la bordul acelei epave şi chiar am crezut că va fi găsit.
— Da, spuse Gascoigne.
— Dar acum se pare că nu poate fi decât mort, filozofa Moody bătând ritmic din degete. Şi dispărut pentru totdeauna, negreşit.
Ah, fir-ar să fie, de ce nu pot şti eu adevărul? Aş da oricât pentru un loc la şedinţa de spiritism ţinută de văduvă diseară!
— Nu doar de văduvă, spuse Gascoigne. Nu uita că va avea o asistentă.
Moody scutură din cap.
— Îmi vine greu să cred că domnişoara Wetherell ar avea o contribuţie la toată afacerea asta.
— Numele ei a fost menţionat în ziar, sublinie Gascoigne. Şi nu doar numele: rolul ei a fost indicat explicit. Ea urmează să o asiste pe văduvă.
— Mda, ucenicia ei a fost extraordinar de scurtă, remarcă
Moody pe un ton caustic. Ceea ce te poate face să ai îndoieli în privinţa calităţii acestei pregătiri sau în privinţa calităţii subiectului.
Observaţia îl făcu pe Gascoigne să scoată un rânjet amuzat.
— Nu este praxisul unei târfe misterul original? spuse el.
Poate că ea s-a iniţiat toată viaţa.
Pe Moody îl stânjeneau întotdeauna conversaţiile de acest gen.
— Praxisul ei anterior este misterios, în adevăratul sens al cuvântului, recunoscu el îndreptându-şi umerii. Însă talentele feminine sunt naturale; nu se pot compara cu invocarea morţilor:
— O, sunt sigur că trucurile ambelor profesii sunt mai mult sau mai puţin aceleaşi, opină Gascoigne. O târfă stăpâneşte la perfecţie arta persuasiunii, la fel cum o sibilă trebuie să fie persuasivă, dacă vrea să fie crezută. Şi nu trebuie să uiţi că
frumuseţea şi convingerea sunt întotdeauna persuasive, indiferent de contextul în care apar. De fapt, destinul Annei nu s-a schimbat prea mult. Poate fi strigată în continuare
„Magdalena”.
— Maria Magdalena nu era nicidecum o clarvăzătoare, spuse Moody pe un ton înţepat.
— Nu, admise Gascoigne, cu acelaşi rânjet pe faţă. Dar ea a fost prima persoană care a descoperit că mormântul era gol. Ea a
fost cea care s-a jurat că bolovanul fusese împins la o parte. Nu este lipsit de importanţă faptul că vestea înălţării la cer a venit întâi sub forma jurământului unei femei şi că, iniţial, nu s-a dat crezare acelui jurământ.
— Ei bine, diseară Anna Wetherell va jura şi ea pe mormântul altui bărbat, spuse Moody. Şi noi nu vom fi acolo ca să nu-i dăm crezare.
Alinie şi mai aproape cuţitul şi furculiţa, sperând ca ospătarul să vină şi să îi ia farfuria de pe masă.
