— Bine că vom putea participa măcar la petrecerea dinainte, spuse Gascoigne, dar veselia îi pierise din glas.
Şi el resimţea o mare dezamăgire la gândul că văduva îl exclusese de la iminenta ei comunicare cu morţii. Considera că, în calitate de cel dintâi prieten pe care Lydia Wells şi-l făcuse în Hokitika, i s-a fi cuvenit de drept să aibă un loc rezervat la acea reuniune restrânsă, şi de aceea pe el această excludere îl mâhnea mult mai amarnic decât pe Moody. Numai că, din după-amiaza de 27 ianuarie, Lydia Wells nu-i mai făcuse nicio vizită şi nici nu-l mai poftise vreodată măcar la un ceai.
Moody nu făcuse cunoştinţă deocamdată cu niciuna dintre femei. Le zărise atârnând nişte draperii la ferestrele de la faţada fostului hotel, nişte siluete întunecate, ca nişte păpuşi de hârtie în spatele geamului. Văzându-le atunci, îl cuprinsese un fel de alean ciudat, atipic pentru el, fiindcă nu-i stătea în fire să
invidieze relaţiile pe care femeile le întreţin cu alte femei şi nici să
se gândească la ele cu prea mult interes, de fapt. Dar, când a trecut prin dreptul faţadei umbrite a localului numit acum Norocul Drumeţului şi a văzut trupurile lor mişcându-se în spatele geamurilor neclare, şi-a dorit enorm să fi putut să audă
ce îşi spuneau. Ar fi vrut să ştie ce o făcuse pe Anna să se înroşească şi să-şi muşte buza, apoi să-şi pună podul palmei pe obraz, ca şi cum ar fi vrut să verifice dacă ardea; ar fi vrut să ştie ce o făcuse pe Lydia să zâmbească şi să-şi scuture mâinile de praf, îndepărtându-se, lăsând-o pe Anna cu draperiile în braţe şi cu corsajul rochiei plin de ace cu gămălie.
— Cred că ai dreptate să te îndoieşti de rolul Annei în toată
chestia asta sau, oricum, să te mire prezenţa ei acolo, continuă
Gascoigne. Am avut impresia, când am vorbit cu ea despre Staines prima oară, că avea o părere foarte bună despre el; ba chiar m-am gândit că ţinea la el, poate. Ca acum, după toate aparenţele, să încerce să profite de pe urma morţii lui!
— Nu putem fi siguri până unde a mers complicitatea
domnişoarei Wetherell, spuse Moody. Fiindcă se pune întrebarea dacă, într-adevăr, a ştiut de comoara ascunsă în rochii şi, implicit, de şantajarea domnului Lauderback.
— Nimeni nu a pomenit nimic despre rochia oranj, spuse Gascoigne. Dacă Anna i-ar fi spus doamnei Wells că rochia e depozitată sub patul meu, ar fi fost de aşteptat ca aceasta să se preocupe mai activ de recuperarea ei.
— E posibil ca domnişoara Wetherell să creadă că aurul i-a fost predat domnului Mannering, aşa cum a lăsat ea instrucţiuni să se procedeze.
— Mda, probabil, spuse Gascoigne. Dar, în acest caz, nu ar fi fost logic ca doamna Wells să îi facă o vizită lui Mannering, ca să
recupereze aurul? Nu se poate spune că nu ar exista relaţii afectuoase între ei doi: ea şi Mannering sunt vechi prieteni, de pe vremea când se îndeletniceau cu jocurile de noroc. Nu, mie mi se pare mult mai plauzibil ca doamna Wells să nu ştie nimic despre rochia oranj şi nici despre celelalte rochii.
— Hm, zise Moody.
— Mannering nu vrea să se atingă de aurul acela, temându-se de ceea ce se va întâmpla cu toată afacerea asta până la urmă, iar eu, unul, în niciun caz nu mă gândesc să-l predau la bancă. Aşa că acolo rămâne. Sub patul meu.
— L-ai evaluat?
— Da, dar neoficial: domnul Frost a trecut pe la mine şi a estimat că valorează cam o sută douăzeci de lire sterline.
— E de dorit ca domnişoara Wetherell, spre binele ei, să nu-i fi destăinuit nimic doamnei Wells, spuse Moody. Mi-e groază să
mă gândesc cum ar putea reacţiona doamna Wells la o asemenea dezvăluire în spatele uşilor închise. Sunt sigur că ar blama-o pe Anna pentru pierderea comorii.
Brusc, Gascoigne lăsă furculiţa din mână.
— Mi-a venit o idee, spuse el. Banii din rochii au devenit banii din colibă. Prin urmare, dacă recursul văduvei are câştig de cauză, iar ea primeşte averea ca moştenire, înseamnă că va lua înapoi toată suma, minus banii din rochia oranj, desigur. Altfel spus, va ajunge exact acolo de unde-a plecat.
— Ştiu, din experienţă, că oamenii se mulţumesc arareori să
ajungă acolo de unde au plecat, spuse Moody. Dacă impresia mea despre Lydia Wells este corectă, cred că doamna aceasta va fi plină de ranchiună la gândul că Anna a fost în posesia acelor rochii, indiferent care ar fi fost intenţiile Annei şi indiferent de deznodământ.
— Cunoaştem însă aproape cu certitudine că Anna nici nu ştia măcar de existenţa aurului din rochiile pe care le purta –
oricum, asta până foarte de curând, probabil.
— Domnule Gascoigne, spuse Moody ridicând mâna. În ciuda tinereţii mele, am dobândit o oarecare înţelepciune în privinţa sexului frumos, aşa că îţi pot spune, categoric, că femeilor nu le place când alte femei le poartă hainele fără să le fi cerut voie.
Gascoigne râse. Înveselit de această butadă, se apucă să
termine de mâncat ce mai avea în farfurie, plin de energie şi bună
dispoziţie.
În ciuda adevărului conţinut de remarca lui Moody, trebuie să recunoaştem că înţelepciunea lui, cum o numise el, nu putea fi considerată decât empirică, în sensul că fusese căpătată prin observarea atentă a mamei lui răposate, a mamei lui vitrege şi a celor două mătuşi din partea mamei; şi, ca să spunem lucrurilor pe nume, Moody nu avusese niciodată o iubită şi nici nu se prea pricepea la femei, în afară de modul în care se cuvenea să li se adreseze şi de felul cum trebuia să aibă grijă de ele, ca nepot şi ca fiu. De asemenea, în predispoziţiile fireşti ale tinereţii, se întâmplase ca orizontul experienţelor lumeşti ale lui Moody să nu fie cu mult mai larg decât gaura cheii, prin care, metaforic vorbind, întrezărise doar vag viaţa adultă de dincolo. În realitate, întâlnise nenumărate ocazii de a lărgi această deschidere, ba chiar posibilitatea de a descuia uşa cu totul şi de a-i trece pragul, păşind în acea intimă şi solitară încăpere, însă el refuzase aceste ocazii, manifestând acelaşi disconfort şi aceeaşi rigidă decenţă cu care trata acum tachinările retorice lansate de Gascoigne.
Când avea douăzeci şi unu de ani, într-o seară târziu, după
ce chefuise prin Londra, ajunsese, prin metodele şi căile uzuale, la o curte luminată de un felinar, nu departe de Smithfield Market. Această curte, potrivit amicilor lui Moody de la facultate, era frecventată de cele mai şic târfe, uşor de identificat după
faimoasele lor bluzoane roşii cu nasturi de alamă, care erau ultimul răcnet în modă la Paris în acea vreme, şi, din această
cauză, un motiv de alarmă pentru englezoaicele din lumea bună.
Deşi croiala cazonă a acestor bluzoane le conferea femeilor o alură deliberat obraznică, ele afişau un aer sfios, întorcându-se cu spatele ca să se poată uita la bărbaţi peste rotunjimea umerilor lor, făcând pe mironosiţele şi fandosindu-se cu privirile în pământ. Privindu-le, pe Moody l-a cuprins subit tristeţea. Nu se putea gândi decât la tatăl lui, căci de câte ori, copil şi adolescent fiind, nu se întâmplase ca Moody să dea peste acesta
în vreun cotlon întunecos al casei, ţinând pe genunchi o femeie necunoscută? Toate aceste străine gâfâiau fals, sau guiţau ca nişte porci, sau se piţigăiau cu o voce prefăcută, lăsând mereu în urma lor acelaşi iz greu de mosc: mirosul recuzitei de teatru.
Colegii de facultate ai lui Moody îşi numărau banii şi trăgeau la sorţi care să fie primul; tăcut, Moody s-a retras din acea curte, a oprit o birjă şi s-a dus să se culce. Ulterior, a considerat drept un motiv de mândrie faptul că el nu făcuse ca tatăl lui; că el nu avea să cadă pradă viciilor acestuia; că el urma să devină un om mai bun. Şi totuşi, cât de uşor ar fi putut să fie – să pună şi el la bătaie o liră de aur, să participe la tragerea la sorţi şi să aleagă
pe una dintre damele cu bluzon roşu, mergând cu ea în alcovul pietruit de pe latura întunecată a bisericii! Amicii lui de facultate credeau despre el că avea să dea curs unei vocaţii clericale. Au rămas surprinşi, peste câţiva ani, când Moody s-a înscris în Inner Temple şi a început să studieze pentru a intra în barou.
