„urgent”. După ce sigilă scrisoarea, băgă mâna în vestă şi verifică
ora: era aproape două. Dacă Augustus Smith pleca acum, călare, direct la Hokitika, putea ajunge la Löwenthal înainte ca ediţia de luni dimineaţă a ziarului Times să intre la tipar. Mai bine mai repede decât prea târziu, se gândi Lauderback, pornind în căutarea aghiotantului său.
MERCUR ÎN CAPRICORN
În care Gascoigne repetă teoriile lui, iar Moody vorbeşte despremoarte.
Walter Moody termina de mâncat prânzul la restaurantul Maxwell când a primit mesajul că încărcătura de pe Godspeed fusese adusă în sfârşit la mal, iar cufărul său fusese livrat în odaia lui de la Hotelul Coroana.
— Ei bine! exclamă el dând un gologan băiatului şi aşteptând ca acesta să-şi ia tălpăşiţa. În felul ăsta, se termină definitiv cu aşa-zisa mea nălucă, nu crezi? Dacă Emery Staines era într-adevăr la bordul vasului, cu siguranţă că i s-ar fi găsit cadavrul printre lucrurile din cală.
— Mă îndoiesc că ar fi putut să fie aşa de simplu, spuse Gascoigne.
— Vrei să spui că e posibil ca descoperirea cadavrului să nu fi fost raportată?
— Vreau să spun că e posibil să nu se fi găsit niciun cadavru, spuse Gascoigne. Un om – fie el şi rănit – ar putea să ajungă
căznindu-se până la o trapă, în plus, epava nu s-a scufundat complet. Mi se pare mult mai plauzibil să fi fost luat de valuri.
Pe parcursul ultimelor trei săptămâni, Moody ajunsese să
aibă o relaţie foarte cordială cu Aubert Gascoigne, după ce constatase că atitudinea acestuia devenea din ce în ce mai plăcută de la o întrevedere la alta – căci Gascoigne avea marea abilitate de a se adapta la orice gen de situaţie socială şi reuşea cu foarte mult succes să intre în graţiile cuiva, cu condiţia să-şi pună în minte aşa ceva. Gascoigne îşi propusese să se împrietenească cu Moody, vădind în acest sens o ambiţie atât de puternică, încât, dacă acest fapt ar fi ajuns la cunoştinţa lui Moody, n-ar fi fost exclus să-l alarmeze cumva până la urmă; aşa însă, Moody îl considera drept un personaj foarte sofisticat şi îi făcea plăcere să aibă un intelectual de talia lui, cu care să poată
conversa confortabil. Luau prânzul împreună aproape în fiecare zi şi fumau seara ţigări de foi la Star & Garter, unde jucau whist pe perechi.
— Văd că persişti în teoria ta iniţială, remarcă Moody. Bunuri aruncate peste bord, nu bunuri ajunse în apă după naufragiu.
— Ori asta, ori rămăşiţele lui pământeşti au fost distruse,
opină Gascoigne. Poate a strigat după ajutor, în schimb a fost ucis, legat fedeleş de vreun obiect greu şi apoi aruncat în mare.
Carver s-a deplasat cu barca până la epavă de mai multe ori, după cum ştii, şi au existat nenumărate situaţii în care un om putea să se înece.
— E posibil şi asta, spuse Moody împăturind de mai multe ori mesajul primit şi netezind cu unghia degetului mare fiecare nouă îndoitură a hârtiei. Dar rămâne problema că noi nu putem şti cu certitudine ce s-a întâmplat, de fapt, iar dacă tu ai dreptate când spui că Staines s-a înecat, accidental sau nu, nici asta nu vom afla niciodată. Vai de capul ei de crimă când nu există
cadavru şi nici ucigaş!
— Da, o crimă jalnică, admise şi Gascoigne.
— Iar noi suntem nişte detectivi jalnici, spuse Moody gândindu-se să încheie discuţia cu această concluzie, însă
Gascoigne se pregătea să ia sosiera, neavând nici cea mai mică
intenţie de a pune capăt conversaţiei.
— Îmi imaginez cât de penibil ne vom simţi, spuse el turnând sosul peste ce mai avea în farfurie, când Staines va fi găsit pe fundul vreunei ravine, cu gâtul rupt, dar fără niciun semn de vătămare intenţionată.
Moody împinse cuţitul un pic mai aproape de furculiţă.
— Din păcate, toţi am prefera ca domnul Staines să fi fost omorât – ne includ şi pe noi doi aici, deşi nu l-am văzut în viaţa noastră pe omul acesta. Nu ne-am mulţumi cu un gât rupt.
Sacoul lui Moody era pus pe speteaza scaunului. Moody ştia că ar fi fost nepoliticos să îl ia şi să înceapă să se îmbrace când prietenul lui nu terminase încă prânzul, numai că acum, după ce aflase că bagajul lui fusese în sfârşit recuperat, ardea de nerăbdare să plece la hotel. Nu era doar faptul că nu ştia dacă
lucrurile lui scăpaseră cu bine din naufragiu, ci mai era şi ideea că nu-şi schimbase haina şi pantalonii de trei săptămâni deja.
Gascoigne chicoti.
— Da, bietul domn Staines, recunoscu el. Şi cum îl mai ia în zeflemea doamna Wells! Dacă umbra mea ar fi chemată la o şedinţă ieftină de spiritism, păi, crede-mă, aş fi oripilat. N-aş şti cum să interpretez invitaţia.
— Dacă umbra mea ar fi convocată, eu unul aş răsufla uşurat; aş accepta numaidecât. În opinia mea, pe lumea cealaltă
e foarte sumbru.
— Dar de ce crezi asta?
— Ne petrecem toată viaţa gândindu-ne la moarte. Fără
această preocupare care să ne mai distreze un pic, cred că ne-am plictisi toţi îngrozitor. N-am avea nimic de evitat, nimic de preîntâmpinat şi nimic care să ne mire. Timpul nu ar avea nicio importanţă.
— Şi totuşi, ce amuzant ar fi să-i spionăm pe cei vii, spuse Gascoigne.
— Dimpotrivă, mie mi s-ar părea o perspectivă foarte solitară, zise Moody. Să priveşti în jos spre lume, neputând să o atingi, neputând să o transformi, ştiind tot ce-a fost cândva şi tot ce este.
Gascoigne punea sare în mâncare.
— Am auzit că în tradiţia băştinaşilor din Noua Zeelandă, sufletul, când moare, devine o stea.
— Asta-i cea mai bună recomandare pe care am auzit-o până
