Prin urmare, Moody disimula perfect acest gen de ignoranţă, făcând pe interlocutorul experimentat în diversele lui conversaţii cu Gascoigne, şi Clinch, şi Mannering, şi Pritchard, şi toţi ceilalţi, atunci când aceştia vorbeau despre Anna Wetherell şi admiraţia lor pentru ea ca târfă. Dar, judecând după felul în care Moody murmura în timpul discuţiilor, şi exact la ţanc, „fireşte” şi
„bineînţeles” şi „chiar aşa”, adoptând totodată o postură rigidă ori de câte ori numele Annei era menţionat, toţi aceşti bărbaţi deduseră doar că pe Moody îl deranjau adevărurile mai fruste despre natura umană şi că prefera, asemenea majorităţii gentlemenilor din înalta societate, să nu vorbească despre preocupările lui mai lumeşti. Observăm că unul dintre marile atribute ale discreţiei este acela că poate masca necunoaşterea celor mai comune şi mai vulgare lucruri, iar despre Walter Moody se poate spune că era de o discreţie excesivă. Adevărul era că
niciodată nu rostise măcar două cuvinte legate în prezenţa unei femei de profesia sau experienţa Annei Wetherell şi că, de fapt, nici nu ar fi ştiut cum să i se adreseze – sau pe ce temă –, dacă
ocazia s-ar fi ivit vreodată.
— Şi, bineînţeles, spunea el acum, ar trebui să ne bucure faptul că domnişoara Wetherell nu şi-a luat cu ea cufărul la Norocul Drumeţului.
— Nu?! se miră Gascoigne.
— Nu. Rochiile încărcate cu balast de plumb au rămas la Gridiron, împreună cu pipa ei, lampa pentru opiu şi alte diverse fleacuri; nu a cerut niciodată să-i fie trimise.
— Şi domnul Clinch nu a ridicat această problemă?
— Nu, spuse Moody. Este un lucru îmbucurător, cred eu: indiferent ce rol ar fi jucat domnişoara Wetherell în dispariţia domnului Staines şi indiferent ce rol va juca în ridicola şedinţă de spiritism de diseară, putem măcar să fim siguri că nu i-a destăinuit absolut nimic doamnei Wells. Mie asta mi se pare o concluzie încurajatoare.
Se uită în jur, căutând din priviri chelnerul, căci Gascoigne terminase de mâncat, iar el voia să achite nota de plată cât mai repede cu putinţă, ca să se poată duce la Coroana să îşi despacheteze, în sfârşit, lucrurile din cufăr.
—
Eşti
nerăbdător
să
pleci,
observă
Gascoigne
tamponându-se pe buze cu şervetul de masă.
— Iartă-mă dacă sunt nepoliticos, spuse Moody. Nu vreau să
scap de compania ta, însă sunt nerăbdător, într-adevăr, să-mi regăsesc lucrurile. Nu mi-am mai schimbat sacoul de trei săptămâni şi, în plus, nici n-am habar în ce stare mai e cufărul meu după furtuna din ziua sosirii. E posibil ca toate hainele şi documentele mele să se fi distrus.
— Şi-atunci, ce mai aştepţi? Hai să plecăm imediat, spuse Gascoigne, pentru care această explicaţie nu era doar întru totul rezonabilă, ci şi un motiv de uşurare pentru el.
Gascoigne trăia cu spaima că prezenţa lui era obositoare pentru ceilalţi şi îşi făcea mari griji ori de câte ori un om pe care el îl respecta manifesta un soi de plictiseală în compania lui.
Insistă să achite el nota de plată, uşuindu-l pe Moody cum ar fi făcut o bonă indulgentă; odată reglate aceste socoteli, cei doi prieteni păşiră în iureşul zgomotos de pe strada Revell, unde un grup de băieşi se îmbulzeau veseli înainte. Din spatele lor se auzi un strigăt de la un topometru călare, care-şi opri calul, şi peste acest sunet, clopotul solitar de la Capela metodistă bătând ora, o dată, de două ori. Ridicând glasurile ca să acopere această
hărmălaie – scârţâitul roţilor unei şarete, plesnetul pânzelor în vânt, râsete, bocănituri, vocea piţigăiată a unei femei strigând un bărbat –, cei doi amici îşi spuseră la revedere, strângându-şi mâna cu multă căldură înainte de a-şi vedea fiecare de drumul lui.
MICUL MALEFIC
În care anumite fapte cheie sunt supuse unor controverse;Francis Carver este nepoliticos; şi Löwenthal este provocat să
spună pe şleau ce gândeşte.
Dacă la redacţia publicaţiei West Coast Times se primea vreo scrisoare conţinând acuzaţii incendiare, metoda lui Löwenthal era să contacteze toate părţile vizate înainte ca ziarul să intre la tipar. Socotea că se cuvenea să avertizeze corect pe oricine urma să fie calomniat în paginile gazetei, întrucât instanţa opiniei publice din Hokitika era extrem de severă în judecăţile ei, iar reputaţia oricui putea fi distrusă peste noapte; prin urmare, oricărui om astfel ameninţat el îi lansa invitaţia de a compune un drept la replică.
Scrisoarea stufoasă şi cam întortocheată trimisă de Alistair Lauderback pe tema abuzului în serviciu comis de George Shepard nu a făcut excepţie de la această regulă, aşa că, după ce a citit-o până la capăt, Löwenthal a luat loc imediat ca să facă o copie a documentului. Urma să dea copia la tipar; originalul urma să îl ducă la Tabăra Poliţiei, ca să i-l arate personal temnicerului întrucât, mai mult ca sigur, Shepard avea să
dorească să se apere în mai multe privinţe, mai ales că era încă
suficient de devreme pentru a include comentariul lui ca drept la replică la scrisoarea lui Lauderback, în ediţia de luni a ziarului Times.
Löwenthal avea un aer încruntat, în timp ce îşi pregătea instrumentele de scris. Ştia că informaţia despre investiţia privată a lui Shepard nu ar fi putut să fie divulgată decât de către unul dintre cei doisprezece bărbaţi de la Coroana, ceea ce însemna că cineva, din păcate, îşi încălcate legământul de a păstra secretul. Din câte ştia Löwenthal, singurul om care îl cunoştea personal pe Alistair Lauderback era prietenul acestuia, Thomas Balfour. Cu inima grea, ziaristul scoase o foaie de hârtie curată, deşurubă capacul de la călimară şi înmuie vârful peniţei în cerneală. „Tom, Tom”, se gândi el dojenitor, „Tom”. Scutură
din cap şi oftă.
Löwenthal copia ultimul paragraf din scrisoarea lui Lauderback când auzi clopoţelul de la uşă. Imediat se ridică în picioare, puse tocul pe sugativă şi traversă camera de primire
afişând un surâs de bun venit, care îi îngheţă însă pe buze când văzu cine stătea la intrarea în redacţie.
Musafirul purta un mantou lung cenuşiu, cu revere din catifea şi manşete răsucite din catifea; mantoul era confecţionat dintr-o stofă deasă şi lucioasă, ce imita pielea de focă şi se unduia în ape la fiecare mişcare. Cravata lată era înfăşurată sus pe grumaz, iar reverele vestei cu guler-şal erau răsfrânte lateral, umflându-i umerii şi îngroşându-i gâtul. Trăsăturile feţei erau butucănoase, cioplite parcă dintr-un corp mineral, o materie elementară şi dură, care nu putea fi cizelată şi care cântărea foarte mult. Gura era lată şi nasul turtit; fruntea ieşea în afară, rectangulară. Pe obrazul stâng avea o cicatrice subţire, argintie la culoare, care desena o linie curbă din colţul exterior al ochiului până jos, la falcă.
Ezitarea lui Löwenthal a fost doar de moment. În clipa următoare, ieşi în întâmpinarea vizitatorului, ştergându-şi mâinile pe şorţ şi zâmbind cu gura până la urechi; apoi, îşi întinse palmele, acum curate, spre oaspetele său şi spuse:
— Domnule Wells! Ce mult mă bucur să vă revăd. Bine aţi venit înapoi în Hokitika!
Francis Carver îşi îngustă privirea, dar nu muşcă din momeală.
— Vreau să dau un anunţ în ziar, spuse el.
