— După tot ce i-ai făcut Annei, continuă Löwenthal. Eu am fost cel care a găsit-o, să ştii. Toată plină de sânge. Cum poţi să
tratezi o femeie în halul ăsta? Nu mă interesează cine e ea. Nu aşa se tratează o femeie, cu atât mai puţin când e gravidă şi atât de aproape să nască!
Carver nu răspunse.
— Puţin a lipsit să nu fie o crimă dublă. Ştiai asta? zise Löwenthal simţind cum îl cuprindea o furie turbată. Ştii în ce hal arăta? Ai văzut-o când vânătăile au început să se întindă în jos?
Ştii că a trebuit să meargă în baston două săptămâni? Şi asta fiindcă abia putea să mai calce! Ştiai asta?
În cele din urmă, Carver spuse:
— Avea mâinile mânjite.
Löwenthal aproape că râse.
— Poftim? Ea te-a lăsat pe tine într-o baltă de sânge, şi eu nu ştiu? Ea te-a bătut până ţi-ai pierdut cunoştinţa? Cum e expresia aceea – ochi pentru ochi?
— N-am spus asta.
— Ea ţi-a omorât ţie copilul? Ea ţi-a omorât ţie copilul – ca tu să vii pe urmă să-i omori ei copilul? spuse Löwenthal aproape urlând. Rosteşte cuvintele, omule, vorbeşte!
Dar Carver era imperturbabil.
— Am vrut să spun că nu e o floricică nevinovată.
— Floricică nevinovată! Acum, culmea ar fi să-mi spui că şi-a făcut-o cu mâna ei, că şi-a meritat pedeapsa!
— Da, zise Francis Carver. A primit ce a meritat.
— Nu prea ai prieteni în Hokitika, domnule Carver, spuse Löwenthal împungând aerul cu un deget înnegrit de cerneală în direcţia lui Carver. O fi Anna Wetherell o târfă ordinară, însă să
ştii că e îndrăgită în acest oraş de prea mulţi bărbaţi încât tu, înarmat sau nu, să poţi spera că ai reuşi să le ţii piept, nu uita asta. Dacă fata asta păţeşte vreun rău – dă-mi voie să te avertizez
– dacă i se întâmplă ceva rău...
— Nu din partea mea, spuse Carver. Nu mai am nicio răfuială
cu ea. Mi-am rezolvat problema.
— Problema?! zise Löwenthal scuipând pe jos. Te referi la prunc? Propriul tău copil, mort, înainte să se nască. Asta era problema dumitale?
Dar dintr-odată Carver se uită la el cu un aer foarte amuzat.
— Propriul meu copil? repetă el.
— Îţi spun eu, chiar dacă n-ai întrebat, zbieră Löwenthal.
Pruncul a murit. M-ai auzit? Propriul tău copil a murit înainte să
se nască. Şi de mâna ta, tu l-ai omorât!
Carver râse gutural, de parcă ar fi vrut să îşi cureţe o mizerie din gâtlej.
— Târfa aia nu purta în pântec copilul meu, spuse el. Cine ţi-a spus asta?
— Anna, zise Löwenthal, simţind un fel de tremur pentru prima oară. Negi asta?
Carver râse din nou.
— N-aş atinge-o pe fata aia nici cu o prăjină, spuse el şi, până ca Löwenthal să poată răspunde, ieşi pe uşă.
SOARELE ÎN VĂRSĂTOR
În care Sook Yongsheng face încă o vizită neaşteptată; LydiaWells are o idee nespus de profetică; şi Anna rămâne singură.
Anna Wetherell nu mai fusese la spelunca de opiu din Kaniere din după-amiaza zilei de 14 ianuarie. Jumătatea de uncie de răşină de opiu proaspătă, pe care Sook Yongsheng i-o dăruise în acea după-amiază, nu putea să-i fi ajuns mai mult de două săptămâni, ţinând seama de ritmul de consum obişnuit al Annei. Acum însă, deşi trecuse peste o lună, Anna nu se întorsese nici măcar o dată la Kaniere să fumeze o pipă împreună
cu vechiul ei companion, sau eventual să îşi reînnoiască stocul de opiu, o absenţă pentru care Ah Sook nu putea găsi nicio explicaţie raţională.
Minerului independent îi lipseau foarte mult vizitele târfei. În fiecare după-amiază aştepta, în zadar, să o vadă apărând, cu boneta atârnându-i pe spate, la marginea luminişului din capătul cartierului chinezesc din Kaniere. Presupunea că Anna încetase complet să se mai drogheze cu opiu sau, dacă nu, probabil că se hotărâse să se aprovizioneze direct de la spiţer. Cea de-a două
posibilitate ar fi trebuit să-l îndurereze mai mult pe Ah Sook, fiindcă bănuiala lui era că Joseph Pritchard îi furnizase Annei supradoza de opiu din noaptea de 14 ianuarie; iar Ah Sook continua să creadă, în ciuda nenumăratelor dezminţiri, că
Pritchard încercase, dintr-un motiv oarecare, să provoace moartea Annei. În realitate însă, prima posibilitate i se părea lui Ah Sook cel mai greu de suportat. Pur şi simplu, nu-i venea să
creadă – nu voia să creadă – că Anna reuşise să se dezbare, odată pentru totdeauna, de viciul de a se droga.
Ah Sook ţinea foarte mult la Anna şi credea că şi ea ţinea la el. Ştia totuşi că intimitatea pe care o savurau împreună nu era neapărat o comuniune sufletească, ci mai degrabă o izolare împărtăşită – căci nu există vreo relaţie mai personală decât aceea dintre narcoman şi narcoticul lui, iar acea izolare amândoi o resimţeau foarte acut. Ah Sook detesta faptul că ajunsese sclavul opiului, dar cu cât detesta mai mult acest lucru, cu atât dorinţa de a se droga devenea mai crâncenă, amărându-i sufletul şi mintea. Anna, de asemenea, detestase viciul care pusese stăpânire pe ea. Îl detestase cu atât mai mult atunci când,
