purtând pruncul în pântec, practicase mai rar meseria ei în Hokitika şi ajunsese să aibă la dispoziţie zile şi săptămâni întregi, în care putea pluti în fumul crepuscular al opiului, o plajă de timp nesfârşită, pierzându-se în neguri estompate, până când copilaşul a murit, iar dependenţa Annei a căpătat o disperare pe care nici măcar Ah Sook nu a încercat să o înţeleagă. El nu ştia cum de se prăpădise pruncul, şi nici nu întrebase.
Nu îşi vorbeau niciodată în spelunca din Kaniere – doar aprindeau lampa, se lungeau pe spate şi aşteptau ca răşina să se înmoaie şi să bolborosească în lulea. Uneori, Anna umplea întâi pipa lui Ah Sook şi o ţinea ca el să tragă fumul în corp, respirând adânc şi căzând în toropeală – ca apoi, când el se dezmeticea, să
o găsească pe Anna întinsă lângă el, molatică şi lipicioasă pe piele, cu părul jilav peste obraji. Era important ca, în timp ce aprindeai pipa, să nu se vorbească deloc, iar Ah Sook era mulţumit că ei doi adoptaseră această practică fără să fi fost nevoie de explicaţii sau rugăminţi. La fel cum actul conjugal nu poate fi tălmăcit cu voce tare din raţiuni deopotrivă sacre şi profane, şi ritualul pipei era pentru ei doi, ca pereche, un ritual sfânt, care era inefabil şi ruşinos, dar totodată extatic şi divin: sacralitatea lui rezida în însăşi impietatea lui, iar impietatea lui se regăsea în forma lui sacră. Căci ce bucurie solemnă era să
aştepţi în tăcere ca răşina să se topească; să jinduieşti la ea cu neruşinare, cu fascinaţie, în timp ce mirosul dulceag îţi gâdila nările; să treci acul prin gudronul vâscos; să stingi flacăra şi să
te lungeşti pe spate, inhalând fumul în corp, şi să simţi cum, miraculos, îţi ajunge năvalnic în extremităţile mădularelor, în degetele de la mâini şi de la picioare, în creştetul capului! Şi cu câtă tandreţe se uita la ea când se trezeau.
În după-amiaza şedinţei de spiritism a văduvei (era într-o duminică – o programare provocatoare din partea doamnei Wells, aleasă de aceasta cu bună ştiinţă), Ah Sook şedea în peticul de soare care intra prin uşă în coliba lui, răzuind pe dinăuntru cupa pipei de opiu, fredonând printre dinţi şi gândindu-se la Anna.
Cam de un ceas, cu asta se îndeletnicise el, iar pipa era curată
deja de multă vreme. Cuţitul lui terminase de râcâit din pipă
praful roşcat rămas de la opiul ars; tija lungă a pipei era curată.
Dar mişcările acestea redundante erau la unison cu redundanţa gândurilor lui repetitive şi aveau un efect liniştitor asupra lui.
— Ah Sook faat sang me si aa? 29
29 „Ce-ai păţit, Ah Sook?” (în cantoneză).
Tong Wei, un tânăr de treizeci de ani cu obrazul neted, se uita la el din cealaltă parte a luminişului. Ah Sook nu-i răspunse.
Făcuse legământul de a nu vorbi cu nimeni despre întrunirea de la Hotelul Coroana sau despre evenimentele care o precedaseră.
Dar flăcăul insistă:
— Keoi hai mai bei yan daa gip aa?30
Dar Ah Sook tot nu spuse nimic, aşa că Tong Wei se lăsă
păgubaş, bombănind nemulţumit, şi plecă la vale înspre râu.
Ah Sook rămase nemişcat multă vreme după plecarea tânărului, apoi, brusc, îşi îndreptă umerii, trase o înjurătură şi închise briceagul. Era infernal să îşi petreacă zilele aşteptând-o, gândindu-se la ea, frământându-se. Nu mai suporta. Mai bine pleca la Hokitika chiar în acea după-amiază, ca să ceară o întrevedere cu ea. Da, trebuia să se pună în mişcare imediat.
Înfăşură grijuliu pipa şi ustensilele, se ridică în picioare şi se duse înăuntru, ca să-şi ia haina.
Ah Sook nu înţelesese decât o parte din ceea ce se discutase în fumoarul Hotelului Coroana în urmă cu trei săptămâni. Nu-l putuse lămuri mai bine nici compatriotul lui, Ah Quee, ale cărui cunoştinţe de limbă engleză erau şi mai limitate decât ale lui, şi nici ceilalţi membri ai adunării de la Coroana, care îşi pierdeau repede răbdarea la orice rugăminte pentru clarificări formulată
de cei doi chinezi. Naraţiunea lui Balfour, rostită prea rapid şi împănată cu figuri de stil, nu fusese deloc accesibilă unor urechi de străini, aşa că atât Ah Sook, cât şi Ah Quee plecaseră de la Coroana fără să fi înţeles mare lucru din ceea ce se discutase acolo.
Punctele cruciale pe care ei nu le aflaseră erau acestea. Ah Sook nu ştia că Anna Wetherell se mutase de la Hotelul Gridiron şi că locuia acum împreună cu Lydia Wells. De asemenea, nu ştia că Francis Carver era căpitanul barcului Godspeed, care eşuase pe bancul de nisip din Hokitika. Când întrunirea de la Coroana a luat sfârşit imediat după miezul nopţii, Ah Sook nu s-a dus împreună cu ceilalţi bărbaţi până la fâşia de nisip din Hokitika pentru a vedea epava: nu-l interesau nenorocirile care se abăteau asupra navelor, şi, în plus, nu-i plăcea să umble pe stradă în Hokitika după lăsarea întunericului. Prin urmare, se întorsese în Kaniere, unde rămăsese tot timpul de atunci. De aceea, Ah Sook credea în continuare că Francis Carver plecase aproape de o lună
în Canton şi că nu avea să revină în Hokitika decât mult mai 30 „Te-a jefuit cineva?” (în cantoneză).
târziu. Thomas Balfour, care uitase complet că îi dăduse iniţial această informaţie greşită lui Ah Sook, nu se gândise să îi comunice că, în realitate, lucrurile stăteau altfel.
Când clopotele din oraş băteau ora trei şi jumătate, Ah Sook urca treptele verandei la Hotelul Gridiron. La recepţie, a solicitat o întrevedere cu Anna Wetherell, rostindu-i numele cu gravitate, dar şi cu satisfacţie, ca şi cum întâlnirea ar fi fost programată cu multe luni înainte. A scos pe masă un şiling, ca să arate că era dispus să plătească pentru privilegiul de a conversa cu târfa, apoi a făcut o plecăciune foarte adâncă, în semn de respect. Şi-l amintea pe Edgar Clinch de la întrunirea secretă, când i se păruse că era un om cumsecade şi rezonabil.
Clinch însă scutură din cap. Gesticulă, în mod repetat, înspre clădirea proaspăt tencuită de vizavi, numită Norocul Drumeţului, rostind o avalanşă de cuvinte; observând că Ah Sook nu înţelesese mai nimic, Clinch îl trase afară, ţinându-l de braţ, arătă spre hotelul de pe cealaltă parte a străzii şi explică, mai lent de data asta, că Anna locuia acum acolo. La un moment dat, Ah Sook zări o umbră mişcându-se la fereastra din faţă a fostului hotel şi recunoscu astfel silueta Annei; satisfăcut, se înclină a doua oară în faţa lui Clinch, îşi luă înapoi şilingul din palma acestuia şi îl băgă în buzunar. Apoi traversă drumul, urcă
treptele verandei de la Norocul Drumeţului şi ciocăni tare în uşă.
Pesemne că Anna era în hol, din moment ce a deschis uşa în câteva secunde. Aşa cum îşi luase obiceiul de la o vreme, Anna avea un aer tipic de subretă, foarte plictisită şi nemulţumită, cu mâna proptită pe tocul de lemn de la intrare, ca şi cum s-ar fi pregătit să închidă uşa imediat. (Pe parcursul ultimelor trei săptămâni, o căutaseră nenumăraţi musafiri, majoritatea mineri plini de alean, cărora le lipsea prezenţa ei, seara, la Pepita de Aur. O implorau să accepte invitaţia la un pahar de şampanie, sau de coniac, sau de bere, ca să stea la o şuetă împreună
într-unul dintre localurile frumos luminate de pe strada Revell –
dar rugăminţile lor erau zadarnice. Anna scutura din cap şi închidea uşa.) Când văzu însă cine venise, deschise uşa mai larg şi scoase un strigăt de uimire.
Uimit era şi Ah Sook, care câteva clipe înlemni holbându-se la ea. După atâtea săptămâni în care îşi plăsmuise în minte imaginea ei, o vedea acum aievea! Dar era oare chiar atât de schimbată? Sau memoria lui era atât de defectuoasă, încât Anna i se părea acum, stând în uşa deschisă, o femeie complet diferită
de cea cu care el petrecuse atâtea după-amieze de desfătare, cu
lumina rece a iernii căzând pieziş prin pătratul ferestrei şi cu fumul învolburându-se în rotocoale în jurul lor? Şi rochia ei era nouă: o rochie neagră, cu croială foarte severă. Dar nu doar rochia era diferită, se gândea Ah Sook. întreaga ei persoană era complet diferită.
Era absolut trează. Obrajii ei aveau un luciu nou, ochii erau mai luminoşi, mai mari şi mai alerţi. Dispăruseră mişcările acelea alunecoase, la fel şi expresia uşor visătoare aşternută ca un văl străveziu peste chipul ei. Dispăruse şi surâsul vag, tremurul din colţul gurii, aerul confuz, plin de veneraţie, ca şi cum, în taină, ea avea privilegiul unei mici minuni, pe care nimeni altcineva nu o putea vedea. În clipa următoare, stupefacţia lui Ah Sook se preschimbă în amărăciune. Prin urmare, era adevărat. Anna se dezbărase de viciul care o ţinuse captivă ca un dragon. Reuşise să se vindece, pe când el, care de peste zece ani încerca să facă la fel, rămânea în continuare robul acelei monstruoase dihănii.
Anna mişcă din mână ca şi cum ar fi vrut să se prindă de tocul uşii. Şoptind, spuse:
— Dar nu se poate să intri aici, nu se poate să intri, Ah Sook.
Ah Sook aşteptă un moment înainte să îi facă o plecăciune, căci era un om care avea încredere în prima lui impresie, iar acum voia ca această impresie să i se întipărească în minte. Anna era mult mai slabă decât şi-o amintea el: i se vedeau oasele de la încheietura mâinii şi avea obrajii supţi.
— Bună ziua, spuse el.
— De ce-ai venit? şopti Anna. Da – bună ziua. Ştii că nu mai consum opiu. Ştiai, da?
