Ah Sook se uita curios la ea.
— Sunt trei săptămâni, adăugă ea ca şi cum ar fi vrut să-l convingă. N-am mai fumat o pipă de trei săptămâni.
— Cum? spuse Ah Sook.
Anna clătină din cap.
— N-ai înţeles: nu mai sunt cum eram înainte.
— De ce nu mai vii la Kaniere? întrebă Ah Sook.
Nu ştia cum să-i spună că îi era dor de ea; că în fiecare după-amiază, înainte de venirea ei, aranja frumos pernele de pe canapea şi îşi făcea ordine în odaie, şi se asigura că era îmbrăcat curat şi că era pieptănat, cu părul împletit într-o coadă la ceafa; că atunci când o privea cum doarme, îl cuprindea o bucurie nemărginită; că, uneori, întinsese mâna spre ea, la câţiva centimetri de sânul ei, ca şi cum ar fi putut să-i simtă pielea
catifelată în spaţiul acela fumegos dintre trupurile lor; că, uneori, după ce ea îşi fuma pipa, el, înainte de a-şi fuma pipa, prefera să
se uite la ea şi să îşi fixeze imaginea ei în minte, ca să şi-o poată
aminti oricând.
— Nu mai pot veni la tine, spuse Anna. Tu nu trebuie să vii aici. Eu nu pot să vin.
Ah Sook o studia cu tristeţe.
— Gata cu fumatul?
— Gata, spuse Anna. Gata cu fumatul şi gata cu Kaniere.
— De ce?
— Nu pot să-ţi explic – nu aici. M-am lăsat, Ah Sook. Nu mai fac asta deloc.
— Gata cu banii? spuse Ah Sook încercând să înţeleagă.
Ştia că Anna se chinuise cu o datorie enormă. Îi datora enorm de mulţi bani lui Dick Mannering, iar datoria creştea de la o zi la zi. Poate nu-şi mai permitea să cumpere drogul. Sau poate nu-şi mai permitea să piardă timpul pentru a veni să fumeze.
— Nu e vorba de bani, spuse Anna.
Exact atunci, o voce de femeie o strigă pe Anna din interiorul casei şi întrebă, pe un ton superior şi agasat, cine era vizitatorul de la uşă şi cu ce treabă venise.
Anna întoarse bărbia într-o parte, continuând însă să se uite la faţa lui Ah Sook.
— E un chinezoi pe care-l cunosc mai de demult, strigă ea.
Nu e nimic.
— Bun, dar ce vrea?
— Nimic, strigă Anna din nou. Încearcă doar să-mi vândă
ceva.
Se aşternu tăcerea.
— Îţi aduc eu – aici? întrebă Ah Sook.
Apropiindu-şi palmele făcute căuş, le întinse aşa spre ea, indicând că era dispus să-i livreze personal răşina de opiu.
— Nu, murmură Anna. Nu, nu-i nevoie să faci asta. Nu are sens. Eu, vezi tu, chestia e că nu mai simt nevoia.
Ah Sook înţelese altceva.
— Ultima bucată, spuse el referindu-se la uncia pe care i-o dăruise în după-amiaza când Anna fusese la un pas de moarte.
Ultima bucată – ghinion?
— Nu, bâigui Anna, dar până să apuce să explice mai departe, pe coridor se auziră nişte paşi grăbiţi, iar în clipa următoare o a doua femeie apăru lângă ea.
— Bună ziua, spuse aceasta. Ce ai de vânzare? Mulţumesc,
Anna, mă ocup eu în continuare...
Imediat Anna se retrase din uşă.
Şi Ah Sook făcu un pas îndărăt – dar şocat, nu smerit, fiindcă acum era prima oară când o revedea pe Lydia Greenway după aproape treisprezece ani. Ultima oară când dăduse ochii cu ea fusese – când? – la tribunalul din Sydney, ea în sală, el în boxa acuzaţilor; ea roşie la faţă, făcându-şi vânt cu un evantai din mătase brodată şi lemn de santal, al cărui miros plutise până
la el, amintindu-i, într-un iureş de emoţii, de depozitul de mărfuri al familiei lui, pe malul mării, la Guangzhou, şi de cutiile din lemn de santal în care negustorii îşi împachetau baloţii de mătase înainte de războaie. Atunci era îmbrăcată cu o rochie verde pal – ţinea minte perfect acest lucru – şi purta o bonetă
acoperită în dantele: avusese o figură perfect gravă pe toată
