Ah Sook nu cunoştea cuvântul, dar ştia ce înseamnă
„oriental”, deducând astfel că el era subiectul discuţiei lor şi,
probabil, cauza subitei expresii de lăcomie din ochii Lydiei. I se părea uluitor cum femeia aceasta nu se schimbase aproape deloc pe parcursul ultimilor zece ani, pe când Anna, în decurs de o lună, se transformase atât de mult. Privind în jos la mâna ei, încleştată strâns pe antebraţul lui, rămase surprins văzând un inel de aur, ca o verighetă pe degetul ei.
— Doamna Carver, spuse el şi arătă spre inel.
Femeia schiţă un zâmbet mai larg de data asta.
— Aş zice că are stofă de profet, îi spuse ea Annei.
— Cum adică „doamna Carver”? îi întrebă Anna pe Ah Sook încruntându-se.
— Nevasta lui Carver, zise Ah Sook fără s-o lămurească.
— Crede că eşti nevasta lui Carver, spuse Anna.
— Presupune, doar, spuse doamna Wells, adresându-i-se apoi lui Ah Sook: Nu doamna Carver. Soţul meu a murit. Sunt văduvă acum.
— Nu doamna Carver?
— Doamna Wells.
Ah Sook făcu ochii mari.
— Doamna Wells, repetă el.
— E foarte bine că ştie aşa de puţin englezeşte, îi spuse Annei văduva, cu dezinvoltură. În felul acesta, nimic nu îi va distrage atenţia. Îşi va putea păstra morga. Spune şi tu dacă nu-i arătos!
Prezenţa lui va fi un mare avantaj pentru noi.
— Îl cunoaşte pe Carver, zise Anna.
— Sunt convinsă de asta, zise doamna Wells cu nonşalanţă.
Căpitanul Carver are nenumăraţi cunoscuţi printre orientali.
Presupun că au făcut afaceri împreună, aici, în Hokitika. Vino în salonaş, Ah Sook, spuse ea strângându-l şi mai tare de braţ.
Haide, vino. Doar pentru câteva momente. Nu fi copil; nu-ţi fac niciun rău! Intră, haide.
— Francis Carver – în Quangdong? spuse Ah Sook.
— În Canton; da, e foarte plauzibil, zise doamna Wells luând întrebarea lui Ah Sook drept o afirmaţie. Căpitanul Carver a stat în Canton. A stat acolo mulţi ani. Haide, vino în salonaş.
Îl mână pe Ah Sook în salonaş, arătând spre colţul îndepărtat al camerei.
— Vei sta pe o pernă – acolo, spuse ea. Vei studia figurile celor din jurul tău, aducând un aer critic şi glacial în misticismul şedinţei noastre de spiritism. Te vom numi Oracolul Răsăritean –
sau Statuia Vie din Orient – ori Spiritul Dinastic – sau aşa ceva.
Tu ce preferi, Anna? Statuia, sau Oracolul?
Anna nu avea nicio preferinţă. Îi era limpede că Lydia Wells şi Ah Sook se recunoscuseră şi că trecutul lor comun avea de-a face cumva cu Francis Carver; şi că văduva nu voia să vorbească
despre asta cu voce tare. Ştiind că nu avea niciun rost să insiste, întrebă:
— Care va fi scopul prezenţei lui?
— Doar să ne studieze pe noi!
— Da, dar cu ce finalitate?
Văduva flutură din mână cu nepăsare.
— N-ai văzut spectacolul de la Prinţul de Wales? Tot ce are iz oriental se vinde ca pâinea caldă.
— El nu e o figură necunoscută în Hokitika, să ştii, spuse Anna. Lumea va şti cine e.
— E la fel ca în cazul tău! sublinie doamna Wells. Lucru care nu contează nici cât negru sub unghie.
— Nu ştiu, spuse Anna. Nu sunt sigură.
— Anna Wetherell! spuse doamna Wells, chipurile agasată.
Mai ţii minte, joia trecută, când eu am propus să atârnăm crochiul cu Magicianul în capul scărilor, iar tu ai obiectat, susţinând că imaginea ar fi în umbră din cauza palierului de la pod, iar eu am atârnat-o oricum acolo, şi lumina cădea perfect, exact cum te asigurasem eu?
— Da, spuse Anna.
