— Vasăzică aşa, spuse temnicerul după ce uşa se închisese,
iar el înghiţise îmbucătura din gură. Ai povestit cuiva despre înţelegerea noastră: ţi-ai încălcat cuvântul dat. Cui i-ai spus?
— Poftim? spuse Nilssen.
Shepard avea o expresie rece.
— Nu mă minţi pe mine, domnule Nilssen. Alistair Lauderback urmează să publice o scrisoare în ziarul de mâine dimineaţă, în care eu sunt calomniat. Scrie acolo că un procent din comoara descoperită pe domeniul lui Crosbie Wells a fost investit în construirea penitenciarului din Hokitika. Nu cunosc de unde i-a parvenit această informaţie şi doresc să aflu. Imediat.
Nilssen stătea în cumpănă, perplex. Cum era posibil ca Alistair Lauderback să ştie de comisionul lui? Precis unul dintre bărbaţii întruniţi la Coroana îşi încălcase cuvântul! Balfour, poate? Balfour şi Lauderback erau prieteni apropiaţi şi, de fapt, Nilssen nu-l văzuse niciodată pe Lauderback în compania altcuiva din grup. Dar ce motiv putea să aibă Balfour ca să-l trădeze? Nilssen nu-i vrusese niciodată răul. Să fi fost totuşi Löwenthal, oare? Poate, din moment ce scrisoarea urma să fie publicată în ziarul lui. Dar lui Nilssen nu-i venea să creadă că
Löwenthal ar fi putut să-şi încalce cuvântul, aşa cum nu credea acest lucru nici despre Balfour. Se uita cum Shepard îşi pregătea o îmbucătură de piftie, castravete murat şi tocăniţă şi, în mod inexplicabil (din moment ce lui Nilssen nu-i era foame deloc), simţi cum începea să-i lase gura apă.
— Cui i-ai spus? repetă Shepard. Te rog, notează că din acest moment răbdarea mea a ajuns la capăt: nu te voi mai întreba din nou.
Vârî între buze furculiţa încărcată cu mâncare, transferă în gură îmbucătura pregătită şi mestecă.
Nilssen nu ştia cum să răspundă. Adevărul, bineînţeles, era că el spusese acel lucru de faţă cu doisprezece oameni – Walter Moody, plus ceilalţi unsprezece, care fuseseră convocaţi în fumoarul de la Coroana. Dar cum să recunoască acum că el divulgase secretul lui Shepard unui număr de doisprezece bărbaţi! Oare era mai bine să pretindă că nu spusese nimic nimănui? Însă era evident că el divulgase cuiva acel lucru, din moment ce Lauderback ştia! Mintea lui lucra frenetic.
— Nu-mi dau seama cum s-ar fi putut întâmpla, spuse el disperat. Nu-mi dau seama.
Shepard stivuia meticulos încă o îmbucătură pe furculiţă.
— Te-ai dus personal la Lauderback? spuse el cu ochii aţintiţi spre mâncare. Sau te-ai dus la un alt individ, care la
rândul lui s-a dus la Lauderback ca să-i spună?
— N-am vorbit, cred, nici cinci cuvinte cu Lauderback în toată viaţa mea, spuse Harald Nilssen cu multă indignare.
— Cine, atunci? zise Shepard ridicând privirea şi rămânând cu tacâmurile în aer.
Nilssen nu spuse nimic. Începuse să asude.
— Văd că ţii la codul moral practicat printre mineri, spuse Shepard pe un ton dezaprobator. Bine măcar că eşti leal faţă de cineva, domnule Nilssen.
Se concentra din nou asupra mâncării şi nu mai scoase niciun cuvânt o bună bucată de timp, avu senzaţia Nilssen.
Shepard era îmbrăcat în costumul lui negru de duminică; îşi răsfrânsese pulpanele hainei peste marginile scaunului, ca să nu le mototolească sub el în timp ce mânca. Pantalonii cu talie înaltă
şi vesta fără guler îi dădeau o alură funerară severă, iar cravata lată – cumva demodată, remarcă Nilssen cu o undă de condescendenţă; cravata lui era subţire şi înnodată lejer, cum era în vogă în acele vremuri – părea să accentueze aerul mustrător al temnicerului. Până şi bucatele reci din care mânca erau o dovadă
de abstinenţă prin simplitatea lor. Nilssen, în schimb, se înfruptase la prânz dintr-o jumătate de pui fiert, servit cu un piure de napi cu unt şi cu mult sos alb; pe lângă asta, băuse şi o jumătate de carafă de vin alb foarte bun.
De altundeva din casă, o pendulă bătu sfertul de ceas.
Doamna George se mişca dincolo de pereţii subţiri, trecând discret din cameră în cameră. Shepard era concentrat asupra mâncării. Nilssen aşteptă până când temnicerul termină de curăţat farfuria până la ultima firimitură, sperând că, odată ce masa va fi încheiată, bărbatul va începe să vorbească. Când deveni evident că speranţa lui era deşartă, Nilssen spuse oarecum timid:
— Păi – şi ce-ai de gând să faci?
— Prima mea acţiune, ripostă Shepard tamponându-şi buzele cu un şervet de masă, va fi să te eliberez de toate îndatoririle legate de construirea penitenciarului Nu admit să mai fiu servit de un om care nu se ţine de cuvânt.
— Investiţia îmi va fi returnată? întrebă Nilssen.
— Nicidecum, spuse Shepard azvârlind şervetul peste farfurie. De fapt, consider că întrebarea este absolut neraţională, din moment ce lucrările sunt deja în curs de executare.
Nilssen strâmbă din buze. În cele din urmă spuse:
— Am înţeles.
— Văd că nu renunţi la codul moral practicat de mineri.
— Nu.
— Incredibil, îmi pare rău.
Shepard împinse farfuria la o parte, adoptând o atitudine energică.
— Scrisoarea domnului Lauderback va fi publicată mâine în Times. Am aici o copie a textului.
Nilssen văzu o scrisoare desfăcută pe masă, lângă farfuria temnicerului. Făcu un pas în faţă, întinzând mâna:
— Îmi permiţi...?
Dar Shepard îl ignoră.
— Scrisoarea, continuă el ridicând uşor vocea, nu te desemnează explicit. Trebuie să ştii că eu îi voi scrie editorului în seara aceasta pentru a corecta această omisiune. Răspunsul meu va fi publicat sub scrisoarea domnului Lauderback, ca drept la replică.
— Îmi permiţi să o citesc? încercă Nilssen din nou.
