putuse să vorbească explicit despre conspiraţia de la Coroana.
Era ca şi cum o mare greutate i se luase de pe umeri, deşi, în acelaşi timp, în locul ei se instalase o teribilă senzaţie de imponderabilitate. Aruncă iute o privire spre temnicer, uitându-se imediat în altă parte.
— Despre Devlin vorbeşti? întrebă Shepard. Lui Devlin i-ai povestit despre investiţie – iar el i-a spus lui Lauderback?
— Da, zise Nilssen. Exact.
(Cât de afurisit putea fi el ca om, ca să acuze un prelat? Dar, desigur, era doar o jumătate de minciună; şi mai bine să acuze un singur om, decât pe toţi doisprezece.)
— Adică, adăugă el, doar presupun că i-a spus lui Lauderback. Nu ştiu. N-am vorbit niciodată cu Lauderback despre absolut nimic – ţi-am spus deja.
— Vasăzică Devlin e omul lui Lauderback, zise Shepard.
— Asta nu ştiu, zise Nilssen. Nu ştiu nimic despre asta.
Shepard mişcă din cap.
— Bine, domnule Nilssen, zise el ridicându-se de la masă. Cu asta, discuţia noastră s-a încheiat.
Ideea de a fi concediat astfel îl panică şi mai mult pe Nilssen.
— Partea legată de donaţie, îngăimă el. Dacă intenţionezi să
discuţi cu reverendul...
— Îmi imaginez că aşa voi face, da.
— Păi, poţi să nu pomeneşti atunci numele meu? zise Nilssen cu o expresie de pură deznădejde întipărită pe faţă. Ştii, pot să-ţi spun unde ţine actul, înţelegi, iar în felul acesta îl poţi găsi dumneata direct, ceea ce înseamnă că eu n-am ciripit, cum s-ar spune. Vrei, te rog?
Shepard îl studie fără milă.
— Unde ţine actul?
— Nu-ţi spun, dacă nu-mi dai cuvântul de onoare, zise Nilssen.
Shepard ridică din umeri.
— Bine.
— Îmi dai cuvântul de onoare că nu îi spui?
— Da, pe cuvântul meu, nu voi pomeni numele dumitale în discuţia cu capelanul închisorii, se răsti Shepard. Unde ţine
actul?
— În Biblia lui, zise Nilssen foarte amărât. În Biblie, între Vechiul şi Noul Testament.
*
De când lucrările de construcţie începuseră cu zel pe şantierul noii închisori, Cowell Devlin şi George Shepard nu se întâlniseră prea des, cu excepţia serilor, fiindcă atunci Shepard se întorcea de la Seaview ca să îşi scrie corespondenţa şi să
noteze cheltuielile. Devlin, căruia atmosfera din incinta temporală
a Taberei Poliţiei i se părea mult ameliorată în absenţa lui Shepard, nu căutase să aibă o relaţie mai strânsă cu acesta.
Dacă i s-ar fi cerut insistent să îşi spună părerea despre caracterul temnicerului, în mod foarte probabil, după o lungă
tăcere, ar fi recunoscut că îl compătimea pe Shepard pentru rigiditatea lui şi că deplângea evidenta nemulţumire pe care Shepard părea să o manifeste faţă de toată lumea din jurul lui; după o altă pauză, ar mai fi adăugat, eventual, că el îi dorea lui Shepard tot binele posibil, însă nu ţinea ca relaţiile dintre ei să
capete amploare dincolo de actuala lor dimensiune care era strict profesională, şi nicidecum cordială.
Acea zi era duminică însă, şi pe şantier nu se lucra. Shepard îşi petrecuse dimineaţa în capelă, iar după-amiaza în biroul lui din Tabăra Poliţiei, de unde Harald Nilssen pleca acum în mare grabă; Devlin, care se întorsese de curând din colonia de la Kaniere, se afla în închisoarea provizorie, vorbindu-le deţinuţilor despre rugăciunea de formă. Îşi adusese cu el Biblia lui jerpelită, cum făcea întotdeauna când pleca din cort, deşi, prin natura ei, predica din acea zi nu făcea necesară folosirea cărţii sfinte în acea după-amiază. Când Shepard păşi în închisoare, Biblia stătea închisă pe scaunul de lângă Devlin.
Shepard aşteptă să se aştearnă tăcerea, ceea ce se întâmplă
în câteva momente, ca o consecinţă a impunătoarei lui prezenţe în încăpere. Devlin întoarse faţa spre el, cu o privire întrebătoare, iar Shepard spuse:
— Bună ziua, domnule reverend. Vrei să-mi dai, te rog, Biblia dumitale?
— Biblia mea? se încruntă Devlin.
— Dacă nu te deranjează.
Capelanul puse mâna peste carte, cu palma în jos.
— Poate ar fi mai simplu să îmi spui ce te interesează să
cauţi, zise el. Mă mândresc cu faptul că am învăţat bine scripturile.
