Ipoteza aceasta părea logică. Poate că Shepard avea dreptate în privinţa ultimului punct menţionat, se gândea Devlin, deşi, negreşit, se înşela în privinţa primului aspect. Cu voce tare, spuse:
— Ai dreptate spunând că pare pertinent; totuşi, cum am menţionat deja, actul de donaţie nu este valabil. Domnul Staines nu l-a semnat.
— Presupun că ai găsit acest înscris în coliba lui Crosbie Wells în ziua în care ai fost acolo ca să iei rămăşiţele lui pământeşti.
— Aşa este, spuse Devlin.
— Dacă ai avut grijă să îl păstrezi cu atâta meticulozitate, spuse Shepard, nu se poate să nu-ţi fi trecut prin minte cât de valoros ar putea fi acest document, continuă Shepard. Pentru anumite persoane. Pentru Anna Wetherell, bunăoară. Prin autoritatea acestui înscris, ea ar putea deveni cea mai bogată
femeie de pe meleagurile de dincoace de Alpii Sudici!
— Nu ar putea, spuse Devlin. Actul nu este semnat.
— Dacă ar urma să fie semnat, zise Shepard.
— Emery Staines a murit, spuse Devlin.
— Da?! zise Shepard. Doamne! Încă o certitudine pe care noi doi nu o împărtăşim.
Dar Cowell Devlin nu se lăsa uşor intimidat.
— Promisiunea unor mari bogăţii este un lucru periculos, spuse el împreunându-şi mâinile preoţeşte, peste pântec. Este o ispită cum alta nu există, căci este ispita marilor influenţe şi a marilor oportunităţi, care sunt lucruri pe care cu toţii le dorim.
Dacă ar fi ca domnişoara Wetherell să afle de existenţa acestui document, speranţele ei ar creşte fără temei. Ar începe să viseze la mari influenţe şi la mari oportunităţi; nu ar mai fi mulţumită
de viaţa ei dinainte. De o asemenea posibilitate m-am temut eu.
De aceea, am decis să păstrez informaţia pentru mine, cel puţin până când Emery Staines ar reapărea ori s-ar descoperi că a murit. Dacă se va descoperi că a murit, voi distruge documentul.
Dar dacă trăieşte, mă voi duce la el, îi voi arăta hârtia şi îl voi întreba dacă doreşte să o mai semneze. Decizia i-ar aparţine.
— Dar dacă Staines nu va mai fi găsit niciodată? întrebă
temnicerul. Cum va fi atunci?
— Am luat această decizie în spiritul compasiunii faţă de semenii noştri, domnule Shepard, spuse Devlin cu fermitate.
Mi-a fost foarte teamă de ceea ce i s-ar putea întâmpla bietei domnişoare Wetherell, dacă actul de donaţie ar deveni de notorietate publică sau dacă ar încăpea pe mâini greşite. Dacă
domnul Staines nu va mai fi găsit niciodată, atunci nu vor exista nici speranţe spulberate, nici sânge vărsat şi nici credinţe pierdute. Consider că gestul nu este lipsit de cruţare şi milă. Nu-i aşa?
Ochii spălăciţi ai lui Shepard se umeziseră, ceea ce la el era semnul că reflecta profund.
— Aşa cum atestă Crosbie Wells, în calitate de martor şi arbitru, murmură el.
— În orice caz, adăugă Devlin. Este puţin probabil ca un bărbat să doneze atât de mulţi bani unei prostituate. Mai degrabă
ar fi vreun soi de glumă sau vreo farsă.
Shepard părea brusc amuzat.
— Te îndoieşti de talentele femeii?
— M-ai înţeles greşit, spuse calm Devlin. Am vrut doar să
spun că e foarte improbabil ca un bărbat să-i dea unei târfe două
mii de lire sterline. Ca donaţie, mă refer, şi mai ales toată suma odată.
Cu o pocnitură neaşteptată, Biblia se închise în mâinile lui Shepard, păstrând captiv între paginile ei documentul furat.
Temnicerul îi înapoie capelanului cartea, în timp ce cu cealaltă
mână îşi lua deja tocul cu peniţă, ca şi cum toată afacerea aceea
nu mai prezenta niciun interes pentru el.
— Mulţumesc că mi-ai împrumutat Biblia dumitale, spuse el mişcând din cap, în semn că Devlin era liber să plece.
Se aplecă peste catastiful lui şi începu să adune coloanele de cifre pe care le scrisese acolo.
Devlin mai zăbovi câteva clipe, indecis, cu Biblia în mână.
Documentul ars pe margini ieşea afară dintre pagini, divizând profilul cărţii în două părţi inegale.
— Dar dumneata ce părere ai? spuse el în cele din urmă.
Cum interpretezi asta?
