mediteze la coca sfărâmată a barcului Godspeed şi ca să vadă
cum treptat-treptat nava era trasă tot mai aproape de ţărm.
Acum, când epava fusese remorcată în sfârşit pe nisip, avea posibilitatea să o studieze mult mai bine şi să estimeze, cu ochiul lui de nespecialist, amploarea avariilor pe care le suferise. Venise aici după ce se despărţise de Moody, neavând altceva de făcut în acea duminică după-amiază, întrucât citise deja ziarele, sete nu-i era, iar vremea era prea însorită şi plăcută pentru a rămâne în casă.
Şezuse pe nisip câteva ceasuri, cu spatele la far, urmărind operaţiunile de salvare a corăbiei şi răsucind distrat între degete o piatră cu inserţii verzi; alături, construise un mic castel, cu metereze din pietricele plate stivuite unele peste altele şi înfipte în stratul de nisip de pe plajă. Când, la un moment dat după ora cinci, vântul şi-a schimbat subit direcţia şi a început să sufle din spate, ridicându-i gulerul peste ceafă, lui Gascoigne i-a îngheţat spinarea şi a decis să se retragă. S-a ridicat în picioare, şi-a scuturat nisipul de pe haine şi, tocmai când se întreba dacă să
dărâme castelul sau să îl lase intact, a sesizat prezenţa unui bărbat pe plajă, la o distanţă de cam cincizeci de metri de el.
Omul stătea cu picioarele depărtate şi cu braţele încrucişate la piept, afişând un aer cumva dezaprobator; în general, alura lui transmitea o implacabilitate complet lipsită de umor, la fel ca vestimentaţia lui, care era sumbră. Când bărbatul şi-a întors un pic capul, Gascoigne a zărit, preţ de o fracţiune de secundă, luciul sticlos al unei cicatrici.
Gascoigne şi Francis Carver nu făcuseră cunoştinţă oficial, deşi, indiscutabil, reputaţia lui Carver îi era bine cunoscută lui Gascoigne, nuanţată în principal prin relatarea pe care Anna Wetherell i-o făcuse în urmă cu o lună despre uciderea pruncului ei nenăscut. O asemenea relatare era în sine mai mult decât
suficientă pentru a-l evita complet pe fostul căpitan, însă
resentimentele, în cazul lui Gascoigne, aveau nevoie întotdeauna de o confirmare personală, şi nu neapărat de o afişare publică: îi făcea mare plăcere să se împrietenească totuşi cu un om pe care avea toate motivele să îl dispreţuiască, şi asta fiindcă savura foarte mult senzaţia că părerea lui despre alţii era ca un izvor personal, ca o fântână, pe care putea s-o umple de noroi, sau din care putea bea, când şi cum avea el chef.
Porni spre Carver, deja ridicându-şi pălăria de pe cap.
— Scuzaţi-mă, domnule, dumneavoastră sunteţi căpitanul acestei ambarcaţiuni?
Francis Carver se uită bine la el, apoi, după câteva clipe, clătină din cap.
— Da, eu sunt.
Cicatricea albă de pe obrazul lui era uşor încreţită la un capăt, ca atunci când croitoreasa lasă acul în ţesătură la sfârşitul zilei de lucru; acest ac fantomatic se afla exact lângă colţul gurii, trăgându-l parcă în sus, ca şi cum ar fi încercat – zadarnic – să
îndulcească într-un zâmbet severitatea expresiei bărbatului.
— Dacă-mi permiteţi să mă prezint: sunt Aubert Gascoigne, spuse el, pregătindu-se să-l salute. Sunt funcţionar la Judecătoria de pace.
— Funcţionar? repetă Carver uitându-se din nou la el. Ce fel de funcţionar?
Şi, reticent, Carver îşi întinse mâna spre Gascoigne.
Reticenţa lui se vedea în felul în care îi strânse mâna: molatic şi scurt.
— La un nivel foarte jos, spuse Gascoigne fără
condescendenţă. Cauze minore, în mare parte, nimic de amploare, dar uneori ne mai vin pe birou şi creanţe de asigurări.
Vasul acela, bunăoară, spuse el şi arătă spre epava unui vapor culcat pe o latură exact dincolo de gura râului, la vreo cincizeci de metri de locul unde erau ei. Am reuşit să scoatem bani chiar şi pentru vasul acela, deşi cu mare greutate. Căpitanul a fost foarte mulţumit; fusese bun de plată pentru suma de cinci sute de lire sterline.
— Asigurări, spuse Carver.
— Printre altele, da. Personal, cunosc destul de bine domeniul, adăugă Gascoigne scoţându-şi tabachera. Tatăl soţiei mele răposate era asigurător maritim.
— La ce firmă? întrebă Carver.
— Lloyd’s, la Londra, preciză Gascoigne deschizând capacul
cutiuţei de argint. Am urmărit operaţiunile de salvare a navei Godspeed pe parcursul ultimelor săptămâni. Mă bucur să văd că
a fost remorcată cu bine pe uscat. Ce lucrare extraordinară! Un efort monumental, pentru care merită toate laudele echipajul... şi dumneavoastră, domnule, care aţi coordonat totul!
Carver îl studie câteva clipe, apoi îşi întoarse privirea din nou spre puntea vasului Godspeed. Cu ochii pironiţi asupra ambarcaţiunii lui naufragiate, zise:
— Dumneata ce vrei?
— În niciun caz nu am vrut să te jignesc, spuse Gascoigne ţinând ţigara lejer între degete şi oprindu-se un moment, cu palmele întoarse în sus. Departe de mine gândul de a mă băga în sufletul dumitale. Am spus doar că am urmărit cu plăcere recuperarea vasului, atâta tot. Este un rar privilegiu să poţi vedea o asemenea ambarcaţiune pe uscat. Doar aşa o poţi aprecia la justa ei valoare.
Carver se uita neabătut la corabie.
— Vrei să-mi vinzi ceva? Asta am vrut să spun.
Gascoigne îşi aprindea ţigara, aşa că nu-i răspunse imediat.
— Nicidecum, spuse el în cele din urmă, suflând peste umăr un norişor de fum albicios. Nu lucrez cu nicio firmă de asigurări.
Este doar o preocupare personală, aş putea spune. O curiozitate.
Carver nu spunea nimic.
— Îmi place să stau pe plajă duminica, atunci când vremea e frumoasă, adăugă Gascoigne. Dar te rog să-mi spui dacă această
preocupare a mea te deranjează în vreun fel.
— N-am vrut să fiu nepoliticos, zise Carver smucind din cap.
