— N-am nici cea mai mică îndoială; dar e plăcerea mea să
răsfoiesc Biblia, replică Shepard.
— Dar, desigur, ai şi dumneata o Biblie!
— Cum să nu, recunoscu Shepard. Însă e ora când soţia mea îşi spune rugăciunile, şi nu aş vrea să o deranjez.
Pe moment, Devlin se gândi dacă să extragă din carte documentul şterpelit, însă mai mult ca sigur că hârtia parţial arsă i-ar fi atras atenţia temnicerului, şi în orice caz, erau atâţia deţinuţi acolo, în jurul lui; unde ar fi putut să ascundă actul?
— Totuşi, ce anume cauţi, de fapt? întrebă el. Vreun verset, sau vreo referire...?
— Pentru un slujitor al Domnului, eşti prea avar cu Biblia dumitale, se răţoi Shepard. Pentru numele lui Dumnezeu, omule!
Vreau doar să frunzăresc paginile! Poţi să-mi negi acest privilegiu?
Şi Devlin a fost nevoit să cedeze. Shepard, mulţumindu-i, luă
Biblia şi se duse cu ea în locuinţa lui personală, închizând bine uşa.
În mod ironic, predica lui Devlin despre rugăciunea de formă
se aplica perfect pentru următoarea jumătate de ceas, căci, cu o circularitate ritualică, atenţia capelanului divaga spre biroul lui Shepard, unde acesta şedea probabil la masa lui de lucru, întorcând paginile subţiri ale cărţii, cu mâinile lui mari şi albe.
Devlin nu bănuia că Shepard ar fi ştiut cumva de actul pe care el îl ascunsese între cele două testamente, fiindcă nu era suspicios din fire şi nu găsea nicio satisfacţie, cum se întâmpla în cazul altor oameni, imaginându-şi că ar fi fost trădat. Spera, pe măsură ce minutele treceau parcă târându-se, ca Shepard să-şi limiteze lectura la părţile mai vechi ale textului; spera, de aceea, ca Biblia să-i fie înapoiată, fără ca documentul ars pe margini să
fie descoperit sau atins. Devlin ştia prea bine că Shepard era intolerant în credinţa lui religioasă, adoptând spiritul Leviticului; nu era ilogic să nădăjduiască, aşadar, că Shepard s-ar fi putut mulţumi să răsfoiască doar Pentateuhul, sau Cărţile Regilor şi Cronicile. Era puţin probabil să-i placă Profeţii minori, dar, pe de altă parte, Evangheliile erau de rigoare, în special duminica. Prin urmare, nu era nicidecum exclus ca temnicerul să deschidă
cartea exact acolo, indiferent de convingerile lui religioase, iar în acel caz era aproape sigur că ar da şi peste foaia ascunsă între pagini.
Într-un târziu, discuţia din acea după-amiază ajunse la final, iar Devlin, nu fără un sentiment de groază, îşi luă la revedere de la deţinuţii aflaţi în grija lui spirituală. Sergentul de serviciu îl salută din cap, înăbuşindu-şi un căscat; Devlin ieşi afară; liniştea se aşternu peste închisoare. Traversă curtea, urcă
treptele de la pridvorul casei temnicerului şi bătu la uşă.
Dinăuntru, glasul gros al lui Shepard îl pofti să intre; Devlin străbătu holul cu pereţi de stambă până la biroul temnicerului.
Uşa era deschisă: Devlin văzu imediat că Biblia lui era deschisă
pe masă, cu hârtia arsă pe margini pusă deasupra, la vedere.
În această zi de 11 octombrie 1865, o sumă de două mii delire urmează să îi fie dată DOMNIŞOAREI ANNA WETHERELL,domiciliată anterior în New South Wales, de către DL EMERY
STAINES, domiciliat anterior în New South Wales, aşa cumatestă DL CROSBIE WELLS, în calitate de martor şi arbitru.
Shepard îşi împreună palmele, aşteptând ca musafirul lui să
vorbească.
— Eu am găsit asta, spuse Devlin. Dar nu-i de folos nimănui.
— Nu-i de folos nimănui? se miră Shepard, amabil. Ce naiba te face să spui asta?
— Actul nu este valabil, zise Devlin. Donatorul nu a semnat.
Prin urmare, nu este acceptat de lege.
Cowell Devlin, asemenea tuturor oamenilor care nu concepeau că ar putea greşi, detesta să recunoască faţă de alţii că greşise cumva. Îşi lua un aer superior şi arogant ori de câte ori era acuzat că făcuse ceva rău.
— Nu, într-adevăr, spuse Shepard. Nu este acceptat de lege.
— Nu este obligatoriu, la asta mă refer, spuse Devlin încruntându-se uşor. Nu este obligatoriu, din punct de vedere juridic.
Shepard nici nu clipi.
— Ceea ce este regretabil, nu crezi?
— De ce ar fi?
— Păi, dacă Emery Staines l-ar fi semnat, jumătate din comoara descoperită în coliba lui Crosbie Wells i-ar reveni Annei Wetherell! Asta ar însemna o întorsătură de situaţie, nu crezi?
— Dar comoara din coliba pustnicului nu i-a aparţinut niciodată lui Emery Staines.
— Nu? zise Shepard. Iartă-mă, dar am impresia că eşti foarte sigur de acest lucru, şi nu-mi explic de ce.
Cowell Devlin ştia foarte bine că aurul din coliba lui Crosbie Wells provenise din patru rochii, fiind cusut în ele de Lydia Wells, după care rochiile fuseseră cumpărate de Anna Wetherell; ştia, de asemenea, că aurul fusese sustras din rochii şi apoi topit de către aurarul Ah Quee, ca apoi să fie furat de către Staines, fiind ascuns ulterior în coliba lui Wells. Dar nu putea să-i spună nimic din toate astea lui Shepard.
— Nu există niciun motiv de a crede că averea aceea i-ar fi aparţinut domnului Staines.
— În afara faptului că domnul Staines a dispărut chiar în ziua morţii domnului Wells şi că domnul Wells nu era, în concepţia populară a termenului, un om înstărit. Acest document, domnule reverend, continuă Shepard împungând cu degetul arătător spre actul din faţa lui, pare pertinent pentru cazul despre care discutăm. Acest document indică, după toate aparenţele, că averea provenea de la Staines şi că Staines intenţiona să doneze jumătate din ea – exact jumătate – unei târfe ordinare. Aş îndrăzni să presupun că Crosbie Wells, în calitate de martor al lui, se oferise să păstreze acea avere, aşa explicându-se de ce aurul a fost găsit în casă după moartea lui.
