— Poţi s-o citeşti mâine în ziar, aşa cum vor face toţi oamenii din Westland, anunţă Shepard pe un ton deja ameninţător.
— Perfect, spuse Nilssen retrăgându-şi mâna. Am priceput ce spui.
Shepard făcu o pauză înainte de a adăuga:
— Doar dacă, bineînţeles, nu ai tu ceva să-mi spui.
— Da, spuse Nilssen, cu o descurajare odioasă în glas.
— Da?
— Da – ar fi ceva.
Bietul Harald Nilssen! Îşi închipuia că ar putea recâştiga încrederea temnicerului prin intermediul altei trădări, ca şi cum, săvârşind încă o perfidie, ar fi putut anula efectul primeia!
Cedase, cuprins de panică, fiindcă îl înnebunea ideea că alţi oameni ar fi putut să aibă o părere proastă despre el. Nu suporta să ştie că era detestat, căci pentru el nu exista nicio diferenţă
reală între a fi detestat şi a fi detestabil; orice injurie i s-ar fi întâmplat să păţească era o injurie a eului său profund. Şi, de aceea, din raţiuni de autoprotecţie, Nilssen prefera să se îmbrace după ultima modă, şi vorbea cu afectare, şi se plasa drept personajul central al oricărei povestiri: îşi făurea personalitatea ca un scut în jurul persoanei lui, fiindcă ştia foarte bine cât de puţin putea el rezista, ca persoană.
— Continuă, rogu-te, spuse Shepard.
— Este...
(Nilssen căuta disperat o idee.)
— ...este despre doamna Wells.
— I-auzi, spuse Shepard. Cum aşa?
— A fost amanta lui Lauderback.
Shepard îşi arcui sprâncenele.
— Alistair Lauderback îi punea coarne lui Crosbie Wells?
Nilssen se gândi mai bine.
— Da, aşa presupun. În fine, asta depinde de data la care Crosbie şi Lydia s-au căsătorit, desigur.
— Mai departe, spuse Shepard.
— Chestia e... chestia e... că a fost şantajat – la Lauderback mă refer iar Crosbie Wells a încasat preţul cerut şi a plecat cu banii acasă. Asta e comoara, pricepi, comoara din coliba lui.
— Dar cum s-a întâmplat acest şantaj? Şi tu cum ai aflat de el?
Nilssen stătea la îndoială. Nu se încumeta să se încreadă în temnicer, care îşi luase subit un aer foarte lacom şi încrâncenat.
— Tu cum ai aflat de chestia asta? insistă Shepard.
— Mi-a spus cineva.
— Cine?
— Domnul Staines, zise Nilssen, oprindu-se asupra unui om pe care, cel puţin pe termen scurt, nu-l putea deranja prea mult o asemenea calomniere.
— El a fost cel care l-a şantajat – Staines?
— Nu ştiu, spuse Nilssen, pe moment derutat. Adică, da, probabil.
— Eşti de partea lui sau împotriva lui?
— Nu... nu ştiu.
Shepard părea agasat.
— Ce informaţii compromiţătoare ai despre ei? întreabă
temnicerul. Nu se poate să nu ai tu ceva, din moment ce nu mai ştii de partea cui eşti.
— S-a găsit un act de donaţie, spuse Nilssen nefericit. În soba lui Crosbie Wells – hârtia era parţial arsă, ca şi cum cineva încercase să distrugă documentul. L-a găsit capelanul când s-a dus la colibă ca să preia cadavrul, a doua zi după deces. Nu ţi-a povestit despre asta; a păstrat secretul. Nu i-a spus nici doctorului Gillies.
Shepard nu lăsa să se vadă nicio tresărire de emoţie.
— Ce fel de act de donaţie?
Nilssen descrise pe scurt datele din document. Privea fix spre un punct situat cam la un metru în stânga faţă de capul temnicerului, şi mijea straniu ochii – fiindcă disperarea îi creştea
acum în piept, ca un clocot, gata să-i zdrobească sternul şi să se reverse afară. Vrusese să îl reasigure pe temnicer de lealitatea lui, trădând acest secret; acum, vedea că nu făcuse decât să confirme toată perfidia şi nemernicia lui. Şi totuşi, în ciuda acestei cumplite amărăciuni, se simţea teribil de uşurat pentru că
