— Desigur, va trebui recompensat.
Văduva se întoarse brusc spre Anna, cu o expresie foarte dură pe faţă, dar Anna nu se uita la ea, aşa că nu avu cum să
sesizeze reacţia acesteia; în clipa următoare, expresia dispăru de pe chipul văduvei. Cu un aer indiferent, doamna Wells spuse:
— Sigur că da! Dar ar trebui să-l întrebi cât consideră că i s-ar cuveni pentru o muncă atât de uşoară. Întreabă-l, Anna; ţinând seama că tu eşti prietena lui nepreţuită.
Ceea ce Anna şi făcu, explicându-i lui Ah Sook că văduva dorea să îi achite un onorariu pentru contribuţia lui la şedinţa de spiritism din acea seară. Lui Ah Sook, care nu înţelesese deocamdată că Emery Staines avea să fi prezent doar cu spiritul, propunerea i se păru neobişnuită. Se considera îndreptăţit să fie foarte suspicios în privinţa unei asemenea oferte şi nu pregetă să
dea glas acestei suspiciuni. Urmă o târguiala oarecum absurdă, iar într-un târziu Ah Sook, mai mult ca să-i facă Annei plăcere decât spre folosul lui, acceptă să primească un onorariu de un şiling.
Dar Ah Sook nu era prost. Ştia foarte bine că el nu pricepuse, de fapt, ce urma să se întâmple în acea seară. I se părea foarte straniu că Anna ţinuse să sublinieze în mod special că Emery Staines avea să stea în centrul camerei, cu toţi ceilalţi aşezaţi în cerc în jurul lui, dar mai straniu chiar i se părea faptul că văduva era dispusă să îl plătească pe el ca să nu facă nimic. Conchise că
urma să joace un rol într-un scenariu dramatic de un anumit gen (ceea ce intuise aproape corect, desigur), dar că, indiferent de umilirea pe care ar putea să o îndure din această cauză, efortul lui nu era zadarnic, din moment ce i se oferea ocazia de a vorbi cu domnul Staines. Acceptă invitaţia văduvei şi promisiunea ei de plată, cu certitudinea că incertitudinile lui aveau să se rezolve de la sine, cu timpul.
Astfel, tratativele lor luară sfârşit. Ah Sook se uită la Anna.
Se priviră ochi în ochi un moment, Ah Sook cu o expresie fermă, iar Anna – se părea – cu o detaşare rece, pe care minerul solitar nu o recunoştea nicidecum. Dar era oare detaşare ceea ce avea el impresia că vedea în ochii ei sau, pur şi simplu, el nu era învăţat cu această claritate a privirii ei acum când vălul gros al opiului nu îi mai adumbrea trăsăturile? Anna era atât de schimbată.
Dacă nu ar fi cunoscut-o aşa de bine, ar fi putut spune, eventual, că avea o expresie trufaşă, ca şi cum s-ar fi considerat cu mult deasupra companiei unor chinezi, acum când nu mai era târfă.
Ah Sook decise să interpreteze expresia ei rece drept un semnal pentru el că trebuia să plece, aşa că se ridică de pe pernă. Calculase că avea suficient timp să meargă pe jos până în Kaniere şi să vină înapoi înainte de apusul soarelui, şi asta fiindcă dorea să-l informeze pe compatriotul lui, Quee Long, că
Emery Staines urma să fie prezent, chiar în acea seară, la Norocul Drumeţului pe strada Revell. Ştia că Ah Quee îşi dorise de mult o întrevedere cu Staines, vrând să discute cu tânărul prospector despre problema aurului de la mina Aurora; aşadar, avea să fie foarte încântat să afle că Staines era în viaţă.
Ah Sook făcu o plecăciune spre văduvă, apoi spre Anna.
Aceasta îi răspunse la plecăciune cu o reverenţă superficială, ce nu denota nici nostalgie, nici vreun regret, după care se întoarse imediat cu spatele, ca să aranjeze dantela de pe braţul canapelei.
— Vei veni înapoi diseară, la şedinţa de spiritism. Diseară, accentua Lydia Wells. Spune: ora şase.
— Ora şase, repetă Ah Sook ca un ecou şi arătă spre perna de pe care tocmai se ridicase, ca să-i demonstreze că înţelesese.
Aruncă o ultimă privire spre Anna, apoi Lydia Wells îl prinse de braţ şi îl conduse spre vestibul. Întinse mâna pe lângă el şi deschise uşa, lăsând lumina intensă a zilei să inunde brusc spaţiul de la intrarea în casă.
— La revedere, spuse Ah Sook păşind peste prag.
Dar văduva nu închise uşa în urma lui, cum se aşteptase el; în schimb, îşi luă şalul, şi-l înfăşură peste umeri şi ieşi afară
după Ah Sook, pe verandă. Annei îi spuse:
— Plec la plimbare; mă întorc cam într-o oră.
Anna, care rămăsese în salonaş, ridică privirea uimită. Apoi, expresia ei deveni opacă. Mişcă din cap, cu un aer împietrit, traversă salonaşul şi veni la uşă, ca să încuie.
— O după-amiază plăcută, doamnă Wells, spuse ea cu mâna pe tocul uşii. O zi bună, Ah Sook.
Cei doi coborâră treptele până în stradă, unde drumurile lor se despărţiră: Ah Sook porni spre sud, către râu, iar Lydia Wells o luă spre nord. După câţiva paşi, doamna Wells aruncă o privire peste umăr, ca şi cum ar fi vrut să observe cum arăta clădirea văzută din stradă, iar Anna se grăbi să închidă uşa.
Rămase cu mâna pe mânerul sferic al uşii, însă fără să
încuie; după câteva clipe, întredeschise din nou uşa, încetişor şi
cu băgare de seamă, apropiindu-se cu ochiul de crăpătura prin care putea vedea afară. Lydia mergea acum cu paşi iuţi; nu făcuse cale întoarsă, cum se aşteptase Anna, ca să îl urmărească
pe Ah Sook, pentru a discuta cu el între patru ochi. Anna întredeschise uşa un pic mai mult. Oare Lydia nu se va întoarce din drum totuşi? Altminteri de ce să fi plecat atât de brusc din casă, dacă nu pentru a vorbi în particular cu omul pe care – se văzuse atât de limpede – îl recunoscuse? Dar Ah Sook coti acum pe Gibson Quay şi dispăru, iar Lydia Wells, aproape exact în acelaşi moment, păşi peste şanţul de la marginea drumului şi urcă treptele la – Anna miji ochii, ca să distingă mai bine – la ce local? O clădire cu două etaje, lângă prăvălia cu articole de fierărie a lui Tiegreen. Poate unul dintre restaurante? În mod evident, era cineva pe verandă acolo, din moment ce Lydia a zăbovit un moment, schimbând câteva vorbe, înainte de a deschide uşa localului şi de a dispărea înăuntru, iar când uşa s-a rotit înapoi, Anna a zărit o unduire de vopsea bleu-pal şi a recunoscut clădirea. Prin urmare, Lydia Wells se dusese să facă o vizită. Cui însă? Anna scutură din cap, întrebându-se mirată.
Mda, îşi zise ea, indiferent cine era acea persoană, cu siguranţă
nu putea fi vorba despre un miner de rând. Precis era un bărbat cu oarecare dare de mână, din moment ce trăsese la Hotelul Palace.
SATURN ÎN BALANŢĂ
În care Harald Nilssen se leapădă de un contract; carteasfântă este deschisă; Cowell Devlin e consternat; şi GeorgeShepard concepe un plan.
Harald Nilssen tocmai terminase de pregătit şi de opărit ceaiul pentru gustarea lui de la ora patru, şi deja se instala comod cu o farfurie de biscuiţi îndulciţi şi o carte, când primi cu poşta locală un mesaj. Era de la George Shepard, care notase
„urgent” pe plic, fără să specifice însă care era motivul pentru care îl convoca la el acum. Negreşit, era vorba despre vreun amănunt întru totul nesemnificativ, îşi zise Nilssen enervat: vreo pietricică în fundaţia noii puşcării, vreo picătură de cafea pe planurile de construcţie. Oftând, potrivi o învelitoare matlasată
peste ceainicul fierbinte, se dezbrăcă de jerseu şi îşi puse sacoul, după care îşi luă bastonul. Era un gest al naibii de urât să
deranjezi un om duminica după-amiaza. Păi el, care muncise şase zile din şapte, merita să aibă o zi de odihnă, fără ca George Shepard să-l toace la cap cu chitanţe, state de plată sau cotaţii ale materialelor la mâna a doua. Faptul că recursese la poşta locală era încă o insultă, fiindcă Shepard nu avusese nici măcar bunul-simţ să se deplaseze pe jos, la o aruncătură de băţ, cum s-ar spune, de la Tabăra Poliţiei până pe Gibson Quay; în schimb, ţinuse morţiş ca Nilssen să vină la el, ca un vasal la suzeranul lui! Nilssen era foarte ţâfnos când încuie uşa de la birou şi porni cu paşi mari pe strada Revell, cu pălăria pusă
pieziş pe cap şi cu pulpanele hainei umflate de vânt.
La Tabăra Poliţiei îi deschise uşa doamna George. Cu un aer jalnic, îl conduse pe Nilssen în sufragerie şi apoi dispăru în fugă, înainte ca Nilssen să apuce să-i mulţumească politicos. Femeia trase uşa atât de ferm după ea, încât peretele de stambă se zgudui, iar Nilssen avu senzaţia că era pe mare.
Temnicerul şedea în capul mesei, înfulecând o gustare rece compusă din piftie, diferite budinci de o consistenţă omogenă şi nişte pâine neagră densă, care lăsa firimituri mari. Foarte ţeapăn pe scaun, stivuia bucăţi în dinţii furculiţei, fără să se sinchisească de prezenţa lui Nilssen, pe care nu-l pofti nici măcar să ia loc.
