Gascoigne flutură din mână, dându-i de înţeles că nu avea de ce să se scuze.
— Te doare sufletul să vezi cum o bijuterie de corabie ca asta zace naufragiată.
— E frumoasă, da.
— Minunată. Fregată, da?
— Barc.
Gascoigne murmură admirativ.
— Fabricaţie britanică?
— Ce vezi dumneata acolo e înveliş de cupru, spuse Carver încuviinţând din cap.
— Da, splendidă ambarcaţiune. Sper că era asigurată, spuse Gascoigne.
— Nu ai voie să arunci ancora într-un port dacă n-ai asigurare, spuse Carver. E valabil pentru orice vas. Nu te lasă să
debarci, altfel. Credeam că ştii asta, dacă zici că te pricepi la asigurări.
Vorbea cu o voce plată şi plină de dispreţ, ca şi cum nu-i păsa de felul în care cuvintele lui ar fi putut să fie interpretate, sau memorate, sau folosite ulterior.
— Sigur că da, sigur că da, adăugă Gascoigne cu dezinvoltură. Îmi pare bine că nu a trebuit să-ţi goleşti buzunarele, asta am vrut să spun. Da, mă bucur pentru dumneata.
Carver pufni nervos.
— Voi fi mai sărac cu o mie de lire când se isprăveşte toată
chestia asta, zise el. Tot ce vezi dumneata aici costă bani – bani din buzunarul meu.
Gascoigne făcu o pauză înainte de a întreba:
— Cum rămâne cu P & I?
— Nu cunosc.
— Protecţie şi indemnizaţie, explică Gascoigne. Împotriva riscurilor extraordinare.
— Nu cunosc, repetă Carver.
— Nu faci parte dintr-un club al armatorilor?
— Nu.
Gascoigne înclină din cap cu un aer grav.
— Ah. Prin urmare, dumneata suporţi costurile pentru toate astea... spuse el şi, mişcând larg din mână, arătă spre coca vasului naufragiat, spre vinciuri, cai, remorchere, rulouri şi troliu.
— Da, spuse Carver la fel de imperturbabil. Pentru tot ce se vede aici. Şi sunt obligat să plătesc fiecare om cu o guinee în plus, chiar dacă stă degeaba şi îşi leagă şireturile – sau şi le dezleagă –, chiar dacă stă la taclale până nu mai are suflu, nu contează, eu tot am de plătit o mie de lire sterline.
— Îmi pare rău, spuse Gascoigne. Nu vrei o ţigară?
Carver aruncă o privire spre tabachera de argint.
— Nu, spuse el după câteva clipe. Mulţam. Nu-mi plac.
Gascoigne trase lung din ţigară, căzând pe gânduri.
— Am impresia că ţii totuşi să-mi vinzi ceva, spuse Carver din nou.
— O ţigară? zise Gascoigne râzând. Asta ţi-am oferit-o absolut pe gratis.
— Norocul meu, înseamnă că n-am pierdut nimic dacă te-am refuzat, spuse Carver, iar Gascoigne râse din nou.
— Spune-mi, zise acesta. Acum cât timp ai cumpărat această
corabie?
— Ai o mulţime de întrebări în cap, spuse Carver. De ce mă
tot descoşi aşa?
— În fine, probabil că nici nu contează, spuse Gascoigne. Ar conta doar dacă n-a trecut un an de când ai cumpărat-o. N-are importanţă.
Dar îi trezise interesul lui Carver, care se uită acum spre el şi spuse:
— Sunt zece luni de când am corabia. Din mai.
