— Carver, spuse fostul căpitan dând mâna cu Gascoigne, dar cu fermitate de data asta. Frank Carver este numele meu.
— Iar eu sunt Aubert Gascoigne, îi reaminti Gascoigne cu un zâmbet amabil. Mă găseşti la Judecătorie dacă ai nevoie de mine.
Şi mult noroc cu Godspeed.
— În regulă, zise Carver.
— Este cu adevărat o splendoare de corabie.
Îndepărtându-se, Gascoigne se minuna de el însuşi. Păşea fără să privească înapoi, ştiind că Francis Carver îl petrecea din ochi în lungul bancului de nisip, apoi pe chei, şi pe urmă tot drumul până în celălalt capăt al străzii Revell, unde la intersecţie, cotind pe altă stradă, funcţionarul dispăru din câmpul vizual al căpitanului.
*
Sook Yongsheng, care pornise spre Kaniere cu intenţia de a sta de vorbă cu compatriotul lui, Quee Long, era în acel moment cufundat în gânduri, mergând cu mâinile strânse la spate şi cu ochii pironiţi orbeşte în pământ. Nu înregistra aproape nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui, nici căruţele pline care treceau hurducăindu-se pe lângă el, nici puţinii oameni călare care se îndreptau spre defileu – toţi bărbaţi fără pălărie pe cap şi doar în cămaşă, profitând de razele pale ale unui soare văratic care, deşi scump la vedere, părea să lumineze cu o strălucire caldă şi providenţială. Pe drumul spre Kaniere domnea o atmosferă
veselă; printre copaci se strecurau uneori crâmpeie de imnuri religioase, cântate în cor şi fără acompaniament în vreuna dintre capelele improvizate în taberele dinspre dealuri. Dar Ah Sook mergea absent înainte. Neprevăzuta lui întâlnire din acea dimineaţă cu Lydia Greenway – acum Lydia Wells – îl răscolise profund şi, involuntar, ca o reacţie de apărare împotriva acestei tulburări sufleteşti, îşi redepăna în gând tot trecutul, reluând de fapt exact aceeaşi poveste pe care i-o relatase lui Ah Quee cu trei săptămâni în urmă.
Francis Carver avea numai douăzeci şi unu de ani când intrase în legătură cu familia Sook, iar Ah Sook, pe atunci un băietan de doisprezece ani, îl privise cu mare admiraţie, cum şi era de aşteptat. Carver, un tânăr distant şi tăcut, se născuse la Hong Kong şi crescuse pe mare, fiind fiul unui negustor britanic.
Vorbea fluent cantoneza, deşi nu iubea deloc China şi intenţiona să părăsească acele ţinuturi de îndată ce putea să îşi cumpere o corabie – o ambiţie la care făcea aluzie frecvent. Lucra pentru filiala din Guangzhou a firmei de comerţ Dent & Co., în cadrul
căreia tatăl lui ocupa o funcţie importantă, şi avea sarcina să
supravegheze transferul mărfurilor chinezeşti de la şi către depozitele de export amplasate în lungul râului Pearl.
Proprietarul unuia dintre aceste depozite era Sook Chun-Yuen, tatăl lui Sook Yongsheng.
Sook Yongsheng nu cunoştea mare lucru despre afacerile tatălui său. Ştia că depozitul de mărfuri servea drept punct de legătură pentru cumpărători, majoritatea fiind companii de comerţ britanice. Ştia că Dent & Co. era de departe cea mai renumită şi cea mai bine plasată dintre aceste companii, ceea ce îl îndreptăţea pe tatăl lui să fie foarte mândru de acest parteneriat. Ştia că toţi clienţii tatălui său plăteau marfa cu minereu de argint, acesta fiind încă un motiv de mândrie pentru Sook Chun-Yuen; mai ştia, de asemenea, că tatăl lui ura opiul şi că avea o mare stimă pentru comisarul imperial Lin Tse-Hsu. Ah Sook nu putea evalua semnificaţia acestor amănunte; însă era un fiu leal şi accepta, fără să comenteze, opiniile tatălui său, convins fiind că erau deopotrivă morale şi înţelepte.
În februarie 1839, depozitul lui Sook a fost ţinta unei investigaţii din partea autorităţilor imperiale, ceea ce, îndeobşte, constituia o procedură de rutină, dar periculoasă, deoarece conform decretului emis de comisarul Lin, orice negustor chinez care trafica opiu era pasibil de pedeapsa cu moartea. Sook Chun-Yuen a primit, cu multă cordialitate, forţele imperiale în depozitul său, unde acestea au descoperit, ascunse printre ambalajele de ceai, aproximativ treizeci sau patruzeci de lăzi cu răşină de opiu, fiecare în greutate de circa douăzeci şi trei de kilograme. Degeaba a protestat Sook Chun-Yuen susţinându-şi nevinovăţia. A fost executat pe loc, fără să mai fie judecat.
Ah Sook nu ştia ce să mai creadă. Încrederea lui firească în onestitatea tatălui său îl îndemna să presupună că acesta fusese victima unei înscenări. Pe de altă parte, aceeaşi firească încredere în perspicacitatea tatălui său îl făcea să se îndoiască totuşi că
acesta ar fi putut să se lase astfel păcălit. Era în cumpănă, dar n-a mai avut vreme să reflecteze mai mult la acest subiect, deoarece după o săptămână de la execuţie, în Guangzhou a izbucnit războiul. Temându-se pentru viaţa lui şi a mamei lui, care aproape că îşi pierduse minţile de atâta amărăciune sufletească, Ah Sook a apelat la singurul om în care ştia că putea avea încredere: tânărul delegat al companiei Dent & Co., Francis Carver.
S-a dovedit că domnul Carver era mai mult decât fericit să
preia afacerea familiei Sook ca un holding, acceptând să se ocupe personal de toate problemele dificile legate de organizarea şi conducerea firmei – cel puţin, spunea el, până când Ah Sook va fi trecut peste greaua pierdere suferită, iar războaiele civile se vor fi domolit sau se vor fi rezolvat de la sine. Într-un gest de mărinimie faţă de băiat, Carver l-a întrebat dacă nu i-ar plăcea să continue să lucreze în domeniul exportului de mărfuri, în onoarea memoriei tatălui său defunct, oricât de pătată era acum amintirea acestuia. Dacă Ah Sook dorea, Carver putea să-i găsească un loc de muncă la ambalarea mărfurilor, o slujbă
decentă şi onorabilă, chiar dacă părea umilă, ceea ce l-ar fi ajutat să se descurce pe durata războiului. Această propunere l-a umplut de recunoştinţă pe Ah Sook. La câteva ceasuri de la acea conversaţie, a devenit angajatul lui Francis Carver.
De atunci, timp de cincisprezece ani, Ah Sook a căptuşit cu paie cutiile cu bibelouri şi veselă de porţelan, a înfăşurat în hârtie baloţii de mătase imprimată, a stivuit cutiuţe de ceai în ambalaje mai mari, a încărcat şi a descărcat pachete, a fixat în cuie capacele lăzilor de transport, a lipit etichete pe cutii şi a întocmit specificaţii de produse pentru toate acele obiecte lucrate migălos şi complet inutile, care erau cunoscute sub denumirea de „chinezării”. În toată această perioadă, s-a văzut mai rar cu Carver, care era mereu plecat pe mare, însă când se întâlneau, relaţia lor era întotdeauna cordială: de obicei, se aşezau împreună pe chei, cu o sticlă de băutură, privind peste estuar cum apa se făcea din cafenie, albastră, apoi argintie, iar în final neagră, moment în care Carver se ridica, îl bătea prieteneşte pe umăr pe Ah Sook, azvârlea sticla goală în râu şi pleca.
În vara anului 1854, Carver s-a întors la Guangzhou, după o absenţă de câteva luni, şi l-a informat pe Ah Sook – de-acum un bărbat de aproape treizeci de ani – că înţelegerea lor urma să ia sfârşit. Ambiţia lui de-o viaţă, ca într-o bună zi să preia comanda unui vas comercial, se împlinise în cele din urmă: Dent & Co.
urma să instituie o cursă comercială până la Sydney şi terenurile aurifere din Victoria, iar tatăl lui închiriase, pentru fiul său, o frumuseţe de cliper, Palmerston. Era o promovare minunată, pe care Carver nu putea să o ignore. Venise, aşadar, să-şi ia rămas-bun de la familia Sook şi de la toată acea etapă din viaţa lui.
Perspectiva acestei despărţiri l-a întristat profund pe Ah Sook. La acea dată, mama lui murise deja, iar războaiele opiului lăsaseră în urmă o nouă rebeliune în Guangzhou: o încleştare
sângeroasă şi violentă, care risca să ducă la război civil şi, poate, chiar la sfârşitul imperiului. Schimbarea plutea în aer. Plecarea lui Carver însemna vânzarea depozitului şi întreruperea relaţiei cu firma Dent & Co., ceea ce l-ar fi rupt complet pe Ah Sook de viaţa lui dinainte. Instinctiv, l-a implorat să-l ia şi pe el. Ar fi putut astfel să-şi încerce norocul pe terenurile aurifere din Victoria, unde se îndreptaseră deja nenumăraţi compatrioţi de-ai lui; ba poate chiar ar avea şansa să-şi făurească o nouă viaţă
acolo, aşa cum făcuseră atâţia alţii. În China, el nu mai avea nimic de făcut.
Carver a acceptat rugămintea lui, dar fără entuziasm.
Desigur, Ah Sook putea să vină cu el, dar asta însemna să-şi plătească biletul de călătorie şi să nu se amestece, pe vas, în treburile celorlalţi. Palmerston urma să facă un popas de două
săptămâni la Sydney, ca să încarce şi să descarce marfă în Port Jackson, înainte de a-şi continua deplasarea la Melbourne, în sud; în timpul acestor două săptămâni, Ah Sook trebuia să stea deoparte şi să nu-l deranjeze în vreun fel pe Carver – de atunci înainte numit reverenţios „Căpitanul Carver”. După ce Palmerston va fi ajuns în Port Phillip, ei doi urmau să se despartă
ca doi străini, amiabil, nedatorându-şi nimic şi neaşteptând nimic unul de la celălalt; din acel moment, nu trebuia să se mai vadă niciodată. Ah Sook a fost de acord. Nerăbdător şi cuprins subit de emoţiile plecării, şi-a vândut puţinele lucruri pe care le avea, a schimbat în lire sterline modestele lui economii şi a cumpărat un bilet standard pentru cea mai bună cuşetă pe care Carver i-a permis să o ocupe (la clasa a treia). A fost, aşa cum avea să descopere curând, singurul pasager de pe acea navă.
Voiajul pe mare până la Sydney s-a desfăşurat fără incidente; privind înapoi, Ah Sook şi-l amintea doar ca o înceţoşare statică
şi greţoasă a minţii, luminându-se lent, ca instalarea unui migrene. Când vasul a început să se apropie încet de gura joasă a portului, Ah Sook, slăbit şi subnutrit după atâtea săptămâni pe mare, a ieşit anevoios din cuşeta lui, aventurându-se pentru prima oară pe punte. Lumina i s-a părut foarte ciudată; avea senzaţia că lumina zilei în China era mai străvezie, mai albă, mai curată. Lumina australiană era foarte galbenă, cu o strălucire cumva mai îngroşată, ca şi cum soarele ar fi fost mereu pe punctul de a apune, chiar şi dimineaţa sau la amiază.
Când au ancorat în Darling Harbour, căpitanul navei s-a pregătit imediat să păşească pe uscat: a coborât de pe Palmerston, pe pasarelă, a pornit hotărât pe chei şi s-a oprit
direct la un bordel mai lăturalnic, fără măcar să privească înapoi.
Membrii echipajului i-au călcat rapid pe urme; practic, în doi timpi şi trei mişcări, Ah Sook s-a trezit complet singur. A părăsit corabia, încercând să memoreze bine dana de acostare, şi a decis să se îndepărteze de ţărm, sperând, în naivitatea lui, să îşi facă o idee despre ţara în care urma să trăiască.
Ah Sook ştia foarte prost englezeşte, din simplul motiv că el şi Carver conversaseră întotdeauna în graiul cantonez, iar cu alţi englezi el nu vorbise niciodată. A căutat, în zadar, vreo figură de chinez pe docuri; aventurându-se spre interiorul localităţii, a umblat pe străzi ore în şir, sperând să zărească vreo firmă pictată
– măcar o singură ideogramă –, pe care să o înţeleagă. Nu a găsit nimic. Apoi, s-a îndreptat spre biroul vamal, unde a scos una dintre bancnotele pe care le avea împăturite sub banda pălăriei şi a arătat-o funcţionarului: poate că banii reuşeau să se facă
înţeleşi mai bine decât el. Vameşul şi-a arcuit sprâncenele, dar până să rostească vreun cuvânt, cineva a smuls pălăria din mâna lui Ah Sook. Răsucindu-se pe loc, Ah Sook a văzut un băiat desculţ, care a rupt-o la fugă mâncând pământul. Indignat, a ţipat şi a pornit în urmărirea hoţului, dar băiatul era iute de picior şi cunoştea bine labirintul încâlcit al docurilor; în câteva minute, se făcuse nevăzut.
Ah Sook l-a tot căutat pe băiat până pe înserate. Când s-a lăsat păgubaş, într-un târziu, şi s-a dus înapoi la biroul vamal, funcţionarii au scuturat din cap neştiutori, ridicând din umeri.
