Au arătat spre oraş, turuind un şir de cuvinte. Ah Sook nu înţelegea ce îi arătau, şi nici ce spuneau. Simţea cum i se punea un nod în gât şi îi venea să plângă. Sub banda pălăriei fuseseră
toţi banii lui, în afară de bancnota pe care o avusese în cealaltă
mână: acum, rămăsese sărac lipit pământului. Disperat, şi-a scos cizma din picior, a pus această ultimă bancnotă în adâncitura uzurii de sub călcâi, s-a încălţat la loc şi a pornit înapoi spre Palmerston. Bine măcar, se gândea el, că exista un om în Sydney care ştia graiul cantonez.
Ah Sook s-a apropiat de bordel cu precauţie. Dinăuntru se auzeau acordurile unui pian, dar sunetul avea o tonalitate nefamiliară pentru el, o intensitate profundă şi plăcută. A rămas la intrare, întrebându-se dacă să bată la uşă, când aceasta s-a deschis brusc şi în prag s-a ivit silueta unui bărbat.
Ah Sook a făcut o plecăciune. A încercat să explice, cât de politicos putea el, că dorea să vorbească cu un om pe nume Carver, căpitanul vasului Palmerston. Tipul din uşă a răspuns
printr-un şir de sunete neinteligibile. Ah Sook a perseverat, repetând numele lui Carver foarte lent şi cu băgare de seamă. A primit acelaşi răspuns. Apoi, a încercat să indice, cu palma desfăcută, că voia să treacă pe lângă persoana din faţa lui şi să
intre în casă astfel încât să poată vorbi cu Carver. Asta a fost o greşeală, fiindcă tipul, cu mâna lui enormă, l-a înşfăcat pe Ah Sook de gulerul cămăşii, l-a săltat în aer şi l-a azvârlit cu totul în stradă. Ah Sook a căzut şi s-a lovit rău la încheietura mâinii şi la şold. Tipul şi-a suflecat mânecile de la cămaşă şi a coborât treptele. A tras încă o dată din trabuc înainte de a-l arunca într-o parte, dintr-o zvârlitură a mâinii, drept pe chei. Apoi, rânjind, a ridicat pumnii. Ah Sook s-a speriat. A ridicat şi el mâinile, ca să
arate că el nu voia să se bată, implorând astfel să fie cruţat. Tipul a strigat ceva peste umăr – poate o instrucţiune – şi în câteva momente un al doilea tip, mult mai uscat la faţă, cu nasul mai coroiat, a apărut în uşa bordelului. Acesta s-a repezit la Ah Sook, l-a prins de subsuori, l-a săltat în picioare şi i-a imobilizat mâinile la spate, într-o poziţie care îl lăsa pe bietul ostatic cu faţa şi trunchiul lipsite de apărare. Cei doi au schimbat câteva cuvinte. Ah Sook se zbătea, fără să reuşească însă să-şi elibereze mâinile. Primul tip, ridicând antebraţele în dreptul feţei, şi-a mutat greutatea corpului de pe un picior pe altul, s-a apropiat şi s-a retras de câteva ori, păşind foarte uşor, apoi a ţâşnit în faţă şi a început să-i care pumni lui Ah Sook în figură şi în stomac.
Bărbatul din spatele lui a cârâit ceva. Celălalt a mârâit drept răspuns şi s-a dat înapoi, dar numai pentru a se repezi din nou în acelaşi stil, lansându-se într-o nouă avalanşă de lovituri. În scurt timp, simţind că afară se întâmpla ceva, petrecăreţii din bordel au început să se reverse în stradă, cheflii şi gălăgioşi.
Francis Carver a apărut în uşa bordelului. Îşi scosese haina: era doar în cămaşă, acum boţită, cu o cravată albastră, înnodată
la gât larg şi neglijent. Şi-a pus mâinile în şolduri, urmărind bătaia cu un aer agasat. Ah Sook i-a prins privirea.
— Mh goi bong ngoh 31, a strigat el cu gura plină de sânge. Mh goi bong ngoh!
Francis Carver părea să se uite direct prin el. Nu dădea niciun semn că ar fi înţeles cumva ce spunea Ah Sook. Unul dintre ceilalţi petrecăreţi a zis ceva, iar Carver i-a răspuns în engleză, uitându-se în altă parte.
31 „Ajutor” (în cantoneză).
— Pang yao! Ho pang yao! 32
Dar Carver refuza să se mai uite la el. O femeie cu părul arămiu a apărut lângă el în cadrul uşii, strecurându-se mlădioasă pe sub braţul lui; el a prins-o de mijloc şi a tras-o lângă el. A murmurat ceva, cu buzele lipite de părul ei. Ea a râs şi au plecat amândoi înapoi în casă.
În scurt timp, cel de-al doilea tip n-a mai putut să-l ţină în sus pe Ah Sook, care atârna ca un balast; i-a dat drumul pe jos, plângându-se, evident, că din cauza lui era stropit de sânge pe sacou şi pe manşete. Primul tip a început să dea cu picioarele în Ah Sook, acolo unde acesta căzuse grămadă, dar în mod limpede bumbăceala nu mai era la fel de distractivă ca până atunci, din moment ce imediat mulţimea a început să se împrăştie plictisită.
Primul tip i-a mai tras un picior în coaste lui Ah Sook, cu bombeul cizmei, după care a plecat şi el înăuntru. Când a intrat în bordel, înăuntru s-a dezlănţuit un val de râsete şi o nouă
melodie s-a făcut auzită la pian.
Folosindu-şi coatele şi genunchii, Ah Sook, snopit în bătaie, a reuşit să se târască pe uliţa lăturalnică, unde nu-l mai putea vedea nimeni. Zăcea acolo, în umbra neagră a clădirii, simţind cum îl durea pieptul la fiecare respiraţie. Privea cum catargele corăbiilor se legănau înainte şi înapoi. Soarele a asfinţit. După un timp, a auzit paşii lampagiului pe chei, iar lângă el, fâsâitul şi bufnitura felinarului cu gaz, când s-a aprins, întunericul s-a făcut cenuşiu. Se temea să nu se fi ales cu toate coastele rupte.
Avea părul umed şi lipicios, ca un burete, deasupra frunţii.
Ochiul stâng era cu pleoapa închisă. Nu ştia dacă avea suficientă
putere să se ţină pe picioare.
La un moment dat, uşa din spate a bordelului s-a deschis, lăsând să se reverse peste pietrele de-afară un con de lumină
galbenă. Paşi tropăiau iute pe ulicioară. Ah Sook a auzit un clinchet metalic, când cineva a pus jos pe caldarâm un castron de tinichea, apoi a simţit pe frunte atingerea rece a unei mâini. A deschis ochiul drept. O tânără cu faţa subţiratică şi ascuţită, cu dinţi laţi ca de capră, se lăsase în genunchi în faţa lui.
Murmurând fraze pe care el nu le înţelegea, femeia a înmuiat o cârpă în apa caldă din castron şi s-a apucat să-l şteargă de sânge pe faţă. Glasul ei îl învăluia ca susurul unei ape curgătoare.
Purta un şorţ apretat, cum au ospătăriţele: probabil că lucra în local, se gândea el. Presupunerea i s-a confirmat când, după
32 „Prietene! Bunul meu prieten!” (în cantoneză).
câteva clipe, cineva a strigat-o dinăuntru şi, bombănind, femeia a pus cârpa jos şi s-a repezit în casă.
Au trecut câteva ore. Pianistul s-a oprit din cântat şi zgomotele dinăuntru au început să se stingă. Ah Sook a aţipit un pic, iar când s-a trezit a constatat că pretutindeni era linişte.
Ospătăriţa venise înapoi. De data asta, a adus o cutie de ceai sub un braţ, câteva ustensile înfăşurate într-o pânză şi o lampă cu spirt. S-a aşezat în genunchi lângă el, a pus cu grijă lampa pe pietrele de pe jos şi a răsucit butonul, astfel încât lumina din glob s-a făcut albicioasă. Ah Sook şi-a întors capul cât de încet a putut el şi a văzut, cu o oarecare uimire, că pe cutia de ceai adusă de femeie era scris numele lui de familie, în limba chineză.
A tresărit involuntar, gest pe care femeia l-a interpretat într-o manieră stranie: a zâmbit şi a dat din cap înţelegătoare, punând degetul peste buze, ca să indice că era vorba de un secret. A deschis cutia, a scormonit înăuntru printre frunzele de ceai, de unde a extras un pacheţel pătrat, înfăşurat în hârtie. Şi i-a zâmbit. Ah Sook era nedumerit. În ciuda durerii, a întors capul spre dreapta, ca să vadă ustensilele pe care femeia le scosese din bocceluţa de cârpă; şi aşa a putut vedea o pipă scurtă şi neelegantă, aşezată lângă un ac, un cuţit şi un vas de tablă. Şi-a întors privirea spre ea, întrebător, însă ea avea treabă, ajustând fitilul lămpii, asamblând pipa şi pregătind răşina. Când în cele din urmă opiul a început să clocotească, iar un firicel de fum alb, ca un cârcel, ieşea din cupa pipei printr-o deschizătură subţire, femeia a pus muştiucul pipei între buzele lui Ah Sook. Era prea extenuat ca să refuze. A tras în gură aburul, ţinându-l acolo.
Un fel de auroră neaşteptată i-a răsărit în piept, o lumină
lichidă. Un calm desăvârşit i-a năpădit trupul. Durerea de cap şi din piept s-a scurs din el simplu şi subit ca apa când se strecoară printr-o bucată de mătase. Opiu, se gândea el amorţit.
Opiu. Era extraordinar. Drogul era extraordinar. Era un miracol, un leac. Ea i-a dat pipa din nou, iar el a tras din tijă cu lăcomie, cum soarbe un cerşetor dintr-o lingură. Nu ţinea minte să-şi fi pierdut cunoştinţa, dar când a deschis ochii din nou, afară era ziuă şi ospătăriţa plecase. Zăcea proptit între două lăzi în dosul clădirii, cu o pătură întinsă peste el şi o alta împăturită sub obraz. Cineva – ospătăriţa, poate? – îl târâse pesemne până acolo.
Sau venise singur, de bunăvoie? Ah Sook nu reuşea să-şi amintească. Îl durea îngrozitor capul, iar în torace durerea se reinstalase. Din clădire, auzea pleoscăit de apă şi zgomot de tacâmuri.
Apoi şi-a amintit pacheţelul de opiu îngropat în mijlocul cutiei de ceai. Firma Dent & Co. plătise marfa în opiu, deoarece Anglia nu mai avea argint, iar China nu avea nevoie de aur. Cum putuse el să fie atât de prost? Francis Carver introdusese prin contrabandă drogul în China, folosind depozitul familiei Sook ca punct de legătură. Francis Carver îl trădase pe tatăl lui Ah Sook.
Francis Carver îi întorsese acum spatele, pretinzând că nu înţelegea strigătul lui de ajutor. Ah Sook zăcea într-o rână pe jos, complet nemişcat. O convingere ucigaşă îi umfla pieptul.
Pe parcursul săptămânii următoare, femeia cu dinţi laţi ca de capră l-a hrănit, i-a dat apă şi l-a sedat. Venea de câteva ori pe zi să vadă ce făcea Ah Sook, întotdeauna sub pretextul de a da de mâncare la porci, de a goli troaca sau de a întinde rufele pe frânghie; după lăsarea nopţii, venea afară cu pipa şi îi dădea să
fumeze până îl mai lăsau durerile şi reuşea să adoarmă. Îi făcea toate aceste servicii în linişte, iar Ah Sook o urmărea şi el la fel de tăcut. Se întreba ce era cu ea. Într-o seară, când a ieşit afară, avea ochiul învineţit. Ah Sook a ridicat mâna, vrând s-o mângâie, dar ea s-a încruntat şi s-a ferit.
