Fiecare proprietar îşi plăteşte dările anual, până când se adună
un fond mutual, care poate acoperi toate ambarcaţiunile asigurate. După aceea, navele rămân asigurate, cel puţin până se întâmplă ceva rău, iar cineva trebuie să ia o sumă de bani din fond pentru a-şi acoperi daunele. Conceptul de „a avea credit” se aplică perfect.
— Ca un cont privat, spuse Carver. Pentru Godspeed.
— Exact.
Carver reflecta la asta.
— Şi eu cum aş putea afla care e situaţia?
Gascoigne ridică din umeri.
— Te-ai putea interesa în dreapta şi în stânga. Teoretic, o asemenea asociaţie este înregistrată oficial, împreună cu lista proprietarilor de nave care fac parte din ea. Asta, presupunând că Lauderback aparţine unui asemenea club, desigur, însă m-aş
încumeta să spun că e foarte posibil să fie aşa.
De fapt, era mai mult decât posibil: era cert. Alistair Lauderback beneficia într-adevăr de protecţie şi despăgubiri pentru toate vasele lui, iar fiecare vas avea acces la un fond în valoare de aproape o mie de lire sterline; Carver se bucura de dreptul legal de a se folosi de aceste fonduri pentru a plăti îndepărtarea epavei de pe bancul de nisip din Hokitika, dar cu condiţia de a depune cererea până la mijlocul lunii mai, când avea să se împlinească un an de la vânzarea barcului şi obligaţia legală a lui Lauderback faţă de Godspeed urma să înceteze.
Gascoigne ştia toate astea cu certitudine, deoarece făcuse personal investigaţii, întâi la Balfour Shipping, apoi în arhiva de ştiri a ziarului Times, şi pe urmă la Căpitănia portului, iar ulterior la Banca Centrală. Ştia, aşadar, că Lauderback făcea parte dintr-un mic club de armatori, numit Garrity Group, după
numele celui mai însemnat membru, John Hincher Garrity, care
era (după cum descoperise Gascoigne) un vajnic apărător al Epocii corăbiilor cu pânze, deşi amurgul lor era iminent, şi care, de asemenea, după cum ieşise la iveală, era viitorul candidat pentru Parlament al electoratului din Heathcote, în partea de est a insulei, şi prin urmare un foarte bun prieten de-al lui Lauderback.
Se cuvine să clarificăm că Aubert Gascoigne făcuse aceste investigaţii în cadrul unei alte anchete, care nu avea nici cea mai mică legătură cu asigurările maritime, şi nici cu John Hincher Garrity. După noaptea de 27 ianuarie, stătuse ore în şir în Căpitănia portului, cercetând în detaliu vechi jurnale de bord şi pagini întregi cu avize de expediţie a mărfurilor; împreună cu Löwenthal, examinase toate vechile buletine politice din diferite publicaţii – Leader, Otago Witness, Daily Southern Cross, Lyttelton Times; şi pigulise toate arhivele Tribunalului care puteau avea legături cu numirea în funcţie a lui George Shepard, cu Tabăra temporară a Poliţiei şi cu viitorul penitenciar. Şi toate astea deoarece căuta ceva foarte special: o singură dovadă măcar, care să arate o legătură între Shepard şi Lauderback, sau între Lauderback şi Crosbie Wells, sau între Crosbie Wells şi Shepard –
ori, poate, chiar între toţi trei. Gascoigne era foarte sigur că cel puţin una dintre aceste posibile conexiuni avea însemnătate pentru misterul cu care se confruntau. Până acum totuşi, din cercetările lui nu ieşise nimic util.
Descoperirea că barcul Godspeed era asigurat împotriva unor daune extraordinare nu făcea nicio excepţie de la acest „nimic util”, căci istoricul de asigurări al navelor lui Lauderback nu avea nicio importanţă pentru cazul Crosbie Wells, şi nici nu era în vreun fel legat de George Shepard, ori de penitenciarul aflat în construcţie. Dar Gascoigne avea într-adevăr o oarecare experienţă în domeniul asigurărilor maritime, aşa cum îi spusese lui Francis Carver, şi nu minţise declarând că subiectul acesta îi stârnea cumva curiozitatea, asigurările navale fiind specialitatea fostului său socru şi, de aceea, un subiect de conversaţie adesea abordat între ei în anii trecuţi. Reţinuse cu interes afilierea lui Lauderback la Garrity Group şi memorase această informaţie pentru a o examina ulterior mai amănunţit.
Aubert Gascoigne ştia că Francis Carver era o brută şi, de aceea, nu ţinea nicidecum să-i câştige prietenia; considera totuşi că a-l avea pe Carver de partea lui putea fi cumva de folos, aşa că
intrase în vorbă cu el, în acea după-amiază, cu acest scop în minte.
Carver se gândea în continuare la protecţie şi indemnizaţii.
— Probabil că aş avea nevoie de consimţământul lui Lauderback, spuse el. Pentru a solicita plata despăgubirii.
Presupun că aş avea nevoie de el ca să semneze ceva.
— Tot ce se poate, replică Aubert Gascoigne. Dar nu este de neglijat nici faptul că au trecut doar zece luni de când s-a schimbat proprietarul velierului. S-ar putea ca aici să fie un artificiu legal.
(Şi, într-adevăr, aşa era.)
— În plus, s-ar putea să conteze şi faptul că ai preluat de la Lauderback, odată cu vasul, şi o poliţă de asigurări standard; fireşte, dacă preiei întregul, preiei şi părţile lui, nu-i aşa?
(într-adevăr, aşa era.)
— Navigai în apele Noii Zeelande şi, dacă nu a existat nicio eroare de pilotaj din partea dumitale, este foarte posibil să fii îndreptăţit să revendici acele fonduri de asigurare speciale, încheie Gascoigne fluturând teatral din mână.
Gascoigne învăţase bine lecţia. Carver încuviinţă din cap, vizibil impresionat.
— Oricum, continuă Gascoigne, simţind că sămânţa curiozităţii căzuse pe un teren fertil. Merită să verifici. S-ar putea să salvezi o grămadă de bani.
Răsuci ţigara între degete, examinând scrumul aprins, ca să
îi dea lui Carver ocazia de a-l studia nestingherit.
— Şi ce-ai dumneata de câştigat din asta? întreabă Carver în cele din urmă.
— Absolut nimic, zise Gascoigne. Cum ţi-am povestit, eu lucrez la Judecătorie.
— Dar ai un prieten la Protecţie & Indemnizaţie, poate.
— Nu, spuse Gascoigne. Nu am. Nu aşa stau lucrurile, ţi-am explicat.
Cu un bobârnac, proiectă mucul de ţigară pe bolovanii de sub far.
— Adică eşti doar un om care îi spune altui om despre nişte artificii legale.
— Cam aşa ceva, zise Gascoigne.
— Şi pe urmă îşi vede de drum.
Gascoigne îşi săltă pălăria de pe cap.
— Preiau sugestia dumitale, spuse el. La revedere, domnule căpitan...?
